miercuri, 21 iulie 2010

Rădăcina faptei rele


       Se întâmplă des și se întâmplă multor oameni. Nu este un fenomen izolat (aplaudați limbajul lemnos și rugați-vă să scap de el. Până să încep scrisul pe blog, nu știam că dețin atâta celuloză... Încercați și dați-mi dreptate apoi:) ) Deci, vorbesc despre faza aceea urâtă care, culmea, are puterea să își strice toată ziua, ba mai mult, zilele în care vrei sau nu, îți amintești de ea. Întâlnești omul pe care nu l-ai mai văzut vreodată. E normal să te porți...  normal. Dar urmează să ai parte de un tratament „demn” de unul din cei mai mari dușman ai respectivului om. La început ești mirat, speri că ăsta e felul de a glumi al omului, pentru ca apoi să pricepi că este vorba despre unele din zilele acelea... Știu, aparținem unor grupuri diferite, avem gusturi diferite, filosofii diferite, obiective diferite. Cu toate astea, nici un om nu își poate explica răutatea. Nici răutatea exprimată în felul de mai sus și nici alt fel de comportament, nici față de cei întâlniți întâmplător și nici față de cei apropiați. Poate suna aiurea, dar nici purtarea răutăcioasă față de cei care ne-au făcut cîndva rău, nu este motivată. Și iată un motiv simplu pentru susținerea ultimei afirmații: cel care ne-a făcut rău, nu avea nici un motiv temeinic pentru ceea ce a făcut. Deși, unii mai cred, ținta omenirii este bunul mers al lucrurilor și o împreună locuire caracterizată de înțelegere, pace și bucurie, există un fir neîntrerupt al răului care străbate de undeva din vechime și spre nenorocirea noastră e folosit pentru a naște false cauze a căror efecte sunt „micile” fapte rele. Care este capătul? De ce sunt rău uneori? Ori poate că sunt doar rău și uneori mă port ca Omul Bun? Greu de răspuns. Am în minte însă cel mai reprezentativ model de răutate. Probabil că ați citit cândva în Carte, despre un anume fost Lucifer, schimbat apoi în Satan. Ei bine, mirarea nu este că e rău. Mirarea este că e rău fără motiv și mai ales fără a avea vreun câștig drept urmare a purtării lui. Din Carte e ușor de înțeles că sfârșitul celui rău e nimicirea. Adică, așa cum mi se pare normal, nu va mai fi, va dispărea pentru totdeauna. Mi-e greu să cred într-un Dumnezeu, creator al Iadului. E un conflict grozav între imaginea Dumnezeul Bibliei și imaginea unui dumnezeu creator al Iadului. Mi-e ușor să mi-L imaginez așezând munții și așezând petalele florilor, alegând cântecul păsărilor, imaginându-și bucuria omului în rostul pe care i l-a dăruit... Dacă aleg să cred în iad, va trebui să mi-l imaginez pe Dumnezeu calculând atent ce fel de material să folosească la întruparea unui păcătos, astfel încât să ardă, dar să nu se consume..., ce dimensiuni să aibă iadul și până unde să se audă urletele celor care vor suferi... veșnic. Nu mă mir că oamenii cărora le-a fost prezentat un astfel de Dumnezeu, nu se prea uită spre cer cu încredere. Mai mult, din astfel de idei deloc biblice a apărut ateismul. Ei au privit la ceea ce „face”  dumnezeul ilogic al universului și au tras concluzia morală: nu e corect! Bineînțeles, vorbesc despre omul care chiar nu înțelege despre ce este vorba. Dar sunt puțini astfel de oameni (am hotărât!). În sfârșit, satan a înțeles care îi este destinația: inversul creației, nimicirea, dispariția. Prin răul pe care îl face, nu obține absolut nimic bun pentru el. Nimic nu va schimba ceea ce a fost sigilat de Dumnezeu. Pentru ce atâta răutate? Eu am o singură explicație: nu poate fi altfel. E o ființă transformată din rău în mai rău, exersând răul până când acesta a devenit natură. Ceea ce poate face o astfel de ființă este doar răul. Poate fi sincer... în felul în care se poartă. De-asta nu cred că un om merge înaintea lui Dumnezeu, motivând că de fapt ceea ce dus la faptele lui rele a fost sinceritatea. Înseamnă că tocmai își recunoaște răutatea.  De-asta nu cred nici în fățarnici mântuiți. Pentru că „teatrul” de felul ăsta nu rezistă unui test al veșniciei. Nu se mai pote vorbi despre dorință de a face binele, așa ceva nu poate încăpea în mintea unei astfel de ființe. Rătăcirea omului care îți face rău fără absolut nici un motiv, fără a câștiga ceva din asta, e provocată de aceeași anormală și absurdă înclinație. E doar marea dramă a ființei schimbate în rau, la o scara mai mică. Cum pot controla așa ceva, eu care la fel ca oricare altul sunt încercat uneori să mă port rău cu oamenii? Și cît o să dureze lupta mea cu partea rea a sufletului meu? De ce consider o alternativă purtarea de felul celui amintit? În ce privește răspunsul, nu e deloc complicat. Dar e însoțit de o condiție, simplă și ea. Chiar vrei să știi ce trebuie să faci ca să fii om bun? E întrebrea care se repetă mereu de-a lungul întregii experiențe. Rezolvare teoretică a problemei, teoretice, a schimbării răului în bine, nu știu dacă există. Sunt sfaturi dintre cele mai personalizate..., rețete de tot felul... Răul și durerea sunt reale (oare cât durează în viața unui om credința că trăim într-un vis și nimic nu e real? Asta cred că e pentru oameni sănătoși și bine izolați de ce se întâmplă în jurul lor), binele e la fel de real, soluția trebuie să fie una practică. Și ca o încheiere la acest text (nefinalizat): dacă există nebunia răului, cât de frumoasă poate fi „nebunia” binelui?