marți, 20 iulie 2010

Nici o scuză pentru Dumnezeu


       Cât de simplu ar trebui să fie să vorbești despre Adam și Eva? Îmi pun întrebarea pentru că în legătură cu subiectul s-a scris enorm de mult. Cu toate astea nu știu dacă putem spune că subiectul a fost tratat cum se cuvine. Există vorba printre creștini (crezută sau nu) că din Carte poți citi mult și bine și nu vei termina vreodată de descoperit lucrurile care stau ascunse acolo. Cum poate o carte să fie în stare de astfel de performanțe? Din creațiune, de exemplu, ce lucruri să mai desprinzi în afară de cele știute deja?! Așa e, nu am nimerit deloc partea din Carte în dreptul căreia să poți pune cât de cât serios întrebarea. Schimbare în ceea ce privește viața pe pământ... O schimbare în rău? Putem spune prea puține despre cauza păcatului. Probabil ăsta e unul din motivele pentru care e ridiculizată sau studiată superficial cartea Genezei. Cum să crezi și să mai spui altora, lucruri pe care nu doar că nu le-ai văzut tu însuți, care nu se pot experimenta și pe care nici măcar Cel care a fost de față nu ți le poate explica? Cu toate astea, cerem celor de lângă noi și cu puțină înțelepciune nouă înșine, să facem schimbări. Schimbări de natura celei căreia a fost supus Adam, doar că spre fericirea noastră cele mai multe poartă un semn diferit. Dacă pentru Adam schimbarea a fost negativă, pentru noi și credem noi, pentru binele nostru, am vrea să fie schimbări pozitive în viața noastră. Care să fie „platforma” de la care plecăm, încât să ne dorim schimbarea în bine? Plecăm de la ceva rău, de la o natură rea? De multe ori credem că  schimbarea din copilărie în maturitate, aduce multe din necazurile prin care trecem. Atunci eram copii inocenți, acum suntem maturi insuportabili. Atunci eram buni, acum suntem răi. Atunci știam să iertăm, acum iertarea poate deveni un subiect la care preferăm să nu ne gândim. Acceptând teoria asta, ar trebui să găsim „pragul” la care se întâmplă nenorocirea. De acord că unii rămân buni până la moarte..., după unele păreri. Dar dacă bunătatea lor înseamnă doar neutralitate, adică nu fac rău nimănui, deci nimeni să nu îmi facă rău, nu știu dacă suntem acolo unde ar trebui să fim. Am auzit destul de des copii sau părinți avertizând respectuos: „Dacă nu îți face el rău, să nu îi faci nici tu lui!”. Bine spus! Partea rea a unei înțelegeri de felul ăsta, e că doar el are dreptul să înceapă a se purta rău cu mine... Să revenim la incredibila schimbare! Imaginea și modelul omului bun cred că ne-au fost puse înainte cel puțin o dată în viață. Și nu doar o dată am încercat să fim buni și nu am reușit. Aceasta este o chestiune pe care preferăm să o ascundem după diferite măști, după cuvinte „grele”, decât să o discutăm deschis. Sunt sigur că unii sunt prinși într-o luptă care ar trebui să aducă schimbare. Cât de departe și cât de complicat ar fi să trăiești ca un om bun pe pământ? Posibil sau nu? În Carte citim simplu: deodată omul care a fost, nu mai este. În locul lui e cu totul alt om, care e în stare de fapte de care nu s-a crezut vreodată în stare. Prima nenorocire, e fuga de Dumnezeu. De ce aleg să cred că această cădere a fost una reală? Pentru că mă regăsesc în toate ipostazele prezentate aici. Nu își recunoaște neputința de a face binele, doar acela care vrea într-adevăr să îl facă. Nu știe că a devenit sclavul unui obicei nenorocit, decât acela care vrea să scape de acel obicei. Ilogica fugă din fața lui Dumnezeu e unul din semnele clare că în viața noastră nu s-a întâmplat nimic bun. De fapt, e cam mult zis „în viața noastră”. Ar fi mai corect „în moartea noastră”. E unul din lucrurile pe care Adam nu a mai reușit să îl înțeleagă. Nu știu dacă s-a gândit vreo clipă că lucrurile nu se vor întâmpla întocmai cum a spus Dumnezeu, în cazul neascultării, așa cum îi sugerase cel rău. Știu doar că a devenit altul. Și în clipa aceea, ochii lui nu mai vedeau ce au văzut până acum, deși lucrurile au rămas neschimbate. Acum, venirea și prezența lui Dumnezeu nu aduceau nici o bucurie. Mai mult, apăruse teama. Ce se întâmplă în sufletul omului care trăiește astăzi? Nu înțeleg prin prezența lui Dumnezeu, vreun loc fizic special de pe acest pământ. Ce vreau să spun: nu oriunde este o Biserică sau vreo Adunare este și Dumnezeu prezent, deși se invocă mai mereu versetul cu promisiunea că acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Lui... Alții au făcut lucruri și mai mari în Numele Lui. Și mai mult decât degeaba, le-au făcut spre nenorocirea lor. Desigur lucrurile s-au schimbat astăzi, raportat la ceea ce s-a întâmplat în Eden. Venirea lui Dumnezeu nu mai este în același fel. Prezența Lui nu mai înseamnă același lucru. Sunt atât de mulți oameni care au ales să se ascundă de Dumnezeu în Biserică! Adam credea că va trebui să dea o explicație pentru ce s-a întâmplat și pentru felului lui de a fi din prezent. Asta cred mulți oameni din ziua de azi. De-asta se înarmează cu teologie de toate felurile și gusturile, cu fapte de toate soiurile... Ceea ce facem ar putea să însemne răspunsul nostru înaintea lui Dumnezeu. Nimic serios în toate acestea! Suntem asemenea șoricelului care caută să se ascundă într-un zid de beton, în fața pisicii. Dacă din ce am spus până acum, ați tras concluzia că pisica ar reprezenta pe Dumnezeu, ei bine nu ați înțeles mare lucru. Unul din motive e felul „desăvârșit” în care reușesc eu să mă exprim. Nu! „Pisica” nu e altceva decât imaginea deformată a unui Dumnezeu care nu îl căuta pe Adam ca să îi ceară explicații! Dimpotrivă, era acolo ca să îi explice lui Adam, atât cât putea Adam să priceapă, despre ce s-a întâmplat odată cu neascultarea. Adam nu avea nevoie de absurdul cu care s-a îmbrăcat, cu care s-a motivat apoi, purtând (sunt convins că asta a fost o mustrare de-a lungul vremii) în ea chiar acuzații către Dumnezeu (femeia e de vină!, spune el, și ca să scap cumva de vinovăția asta care mă omoară, e vorba chiar de femeia pe care mi-ai dat-o TU!). După ce s-a liniștit, cred că a trăit cea mai nenorocită rușine din câte a pățit vreodată. Odată aflate lucrurile acestea, am înțeles că nu Adam e de vină pentru mine. Dacă aș spune așa ceva, aș fi Adam care o acuză pe Eva, în cazul meu putând să spun: „de vină e Adam pe care l-ai creat TU!”. Căutarea lui Adam de către Dumnezeu, e unul din episoadele cele mai omise din toate teoriile cunoscute vreodată. Judecata nu e căutarea lui Adam de către Dumnezeu. Înțeleasă astfel, Dumnezeu ar deveni un vânător de recompense, care prinde oamenii care I-au călcat Legea și se asigură că aceștia vor plăti. Dumnezeu nu se mai aștepta din partea lui Adam la fapte bune! Una din cele mai greșit percepute scene din istoria omenirii: „Unde ești?”, îl întreabă Dumnezeu pe Adam. Dumnezeu nu a venit la Adam sub nici una din formele în care ar vrea să Îl prezinte majoritatea oamenilor religioși: nu a venit să îl tragă la răspundere pe Adam pentru cele întâmplate (Dumnezeu nu e pisălogul care să îți aducă aminte într-una despre un trecut urât), nu a venit să îi spună lui Adam că e OK, nu s-a întâmplat mare lucru (ceea ce urmat a arătat cât de serios a fost accidentul...), nu a venit să îi propună vreo „afacere”(știu ce s-a întâmplat, dar dacă respecți anumite porunci, atunci vei trăi mai departe) și în nici un caz nu a venit să îi spună lui Adam că nu mai vrea să audă de el! A venit să îi arate realitatea: nu mai poți face ceea ce ar trebui să faci ca un copil al lui Dumnezeu, pentru că nu mai ești ceea ce înseamnă copil al lui Dumnezeu. Și în cazul de față, ca în multe alte cazuri, ceea ce faci nu compenseaza ceea ce nu ești. A venit să îi spună lui Adam soluția: pentru ce ai făcut, se va întâmpla exact ce am spus atunci când te-am adus aici: „În ziua în care vei face altfel decât am spus, vei muri negreșit!”. Asta e valabil pentru fiecare om. Ar trebui să fie o mirare pentru toți oamenii care fac rău și totuși trăiesc. Și aici nu vorbesc despre răul așezat pe grade și dimensiuni! Răul, în oricare din formele sale. Și mai mult, a venit să îi spună lui Adam că există o variantă prin care el și urmașii lui să poată trăi, deși s-au purtat așa cum nu ar fi trebui să se poarte. Doar că e prea puțin de explicat în așa fel încât Adam să priceapă ceva. Iar ceea ce trebuia să facă acum, era pe cât de simplu, pe atât de complicat: să creadă în tot ceea Îi va spune Dumnezeu. Și pentru că „a crede” nu e caracteristic unui păcătos, va primi în dar ceea ce și astăzi Cartea numește credință.