joi, 29 iulie 2010

Neînţelesul rost al pedepsei

        Libertatea e mai mult decât indiferenţă morală. Cât de absurd ar fi ca un poliţist să îşi amendeze fiul pentru încălcarea legii? Discutabil, veţi spune. Cât de absurd ar fi însă ca fiul unui poliţist să încalce regulile asupra păzirii cărora veghează tatăl său? Cel puţin la fel de discutabil. Poliţistul, ca statut ar fi un mare bine al societăţii, în varianta lui ideală(şi mai puţin în înţelegerea marxistă a societăţii). În varianta reală, figura lui e oarecum şifonată din motive mai mult sau mai puţin obiective. Într-o lume în care omul a învăţat pe propria piele ce înseamnă bine şi rău şi are posibilitatea alegerii, e normal ca partea bună să îşi aibă adepţii ei, iar cea rea adepţii ei, cea bună poliţiştii ei, iar cea rea poliţiştii ei. Dumnezeu ca apărător al binelui, e de multe ori privit ca şi poliţistul care e gata oricând să ne dea peste mână atunci când facem răul. Dar să revenim la imaginea de la început: dacă tata e poliţist, asta înseamnă că se poartă rău cu fiul lui? Dimpotrivă, imaginea de om care apără binele societăţii se completează cu aceea a unui tată care îşi iubeşte copilul, care l-a crescut cu dragoste, care a trecut prin ceea ce trece un tată în înţelesul normal al cuvântului. Printr-o asemănare palidă, schimbând locul tatălui cu Dumnezeu, iar pe acela al fiului cu unul dintre oameni, oricare ar fi el, vi s-ar părea normal ca Dumnezeu să vă socotească drept excepţie câte o încălcare a binelui, din când în când? Şi dacă ar fi să acceptăm asta, în dreptul cui ar trebui să facă cele mai serioase excepţii? Dar să ne gândim câteva clipe la cât de interesantă ar fi lumea fără Dumnezeu. Aşa e, nu ar fi mare problemă. Sunt atât de mulţi oameni care apără binele. Ei chiar se înmulţesc pe zi ce trece şi probabil în timp ce scriu eu tocmai au devenit superior numeric. Mai e puţin şi vom trăi într-o lume bună. Aşa vi se pare că se întâmplă? Oare de unde atâta film rulat degeaba, a cărui concluzie veşnică este triumful binelui. Da, să-L readucem pe Dumnezeu înapoi şi să-l întrebăm câte ceva legat de ceea ce tocmai discutăm. Dacă totuşi Dumnezeu are şi un rol de felul ăsta, de păzitor al binelui, cum poate Cartea să vorbească atât de mult despre iertare? Îmi plac poliţiştii care mă iartă atunci când greşesc. Cei care iartă sunt sigur oameni buni. Cum aţi considera însă omul care înţelege din iertare că poate repeta mai departe greşelile, încurajat fiind de iertarea acordată? Credeţi că ar fi greu unui poliţist să ierte, dacă ar avea într-adevăr garanţia că ceea ce s-a întâmplat a fost fără intenţie, iar făptaşului i-a părut rău de fapta lui? Ştiu, greu de convins un poliţist că într-adevăr aşa stau lucrurile. La fel de  puţin probabil însă ca lucrurile să stea într-adevăr aşa... Dacă în Carte ni se vorbeşte despre iertare, înseamnă că există într-adevăr şi persoana căreia să îi pară rău de ceea ce s-a întîmplat, indiferent care ar fi fost fapta. Una din greşitele şi des întâlnitele învăţături omeneşti, este să credem că marea noastră problemă e iertarea lui Dumnezeu în dreptul nostru. Dacă suntem iertaţi, totul e în regulă. La fel de absurd ca şi trecutul repetat pe culoarea roşie a semaforului într-o intersecţie în care este prezent acelaşi poliţist. Rugăciunea acestui creştin nu e altceva decât prezentarea şoferului înaintea poliţistului sau inventând mereu explicaţii cât mai plauzibile, sau stând pur şi simplu şi aşteptând mila acestuia faţă de o persoană sinceră, care a făcut totul ca să fie bine dar nu înţelege de ce face mereu aceeaşi gafă. Bineînţeles, decorul poate fi înflorit grosolan cu tot felul de izbucniri afective... Să reconstruim scenariul considerând de data aceasta că poliţistul e părintele, iar cel care o încurcă des este fiul său. Dacă vom considera ca una „normală” relaţia părinte – copil, cred eu că scenariul nu va mai funcţiona. Dacă totuşi în poveste tata e în regulă, cum ar trebui caracterizat fiul care face toate acele lucruri? Ştiu, e doar un aspect şi nici măcar unu principal. Dar hai că considerăm că acela care trebuie să joace şi rolul poliţistului e acelaşi cu medicul care mă vindecă atunci când sunt bolnav, acelaşi cu omul care îmi asigură hrana, acelaşi cu cel care îngrijeşte natura în care trăiesc... Cum m-aş purta faţă de asemenea om? Doar gândind în felul acesta e logic să înţelegi că problema poliţistului e fapta, dar el ştie că pentru a nu mai repeta fapta, undeva trebuie să aibă loc o schimbare. „omul nou” adus cu dărnicie de programele politice sau alter-nativa(altă natură) de care vorbesc cu sfinţenie „programele” religioase. Cel care respectă legile de frica pedepsei, cred că are o viaţă grozav de chinuită. Mai mult, satisfacţia poliţistului nu e amenda, ci siguranţa ta şi a celorlalţi. Şi ca un cuvânt pentru felul de creştini care se poartă aiurea atunci când nu le merge cum ar fi vrut: credeţi că e normal ca fiul poliţistului atunci când greşeşte şi este pedepsit, încetează a-l socoti pe acesta tată şi îl trece rapid în rolul rece şi distant al poliţistului? De unde a pornit totul? Dumnezeu îi spune lui Cain, printre altele: „Ştiu ce e în mintea ta, ştiu că te-a cucerit ideea dispariţiei unui Abel care prin ceea ce face îţi transmite mustrător că e posibil să faci binele. Ceea ce nu şti, însă, e faptul că nu trebuie să crezi niciuna din minciunile „moderne” care ţi-au fost puse înainte: nici pe aceea că Abel a fost predestinat să fie bun, iar tu trebuia să fii cel rău, nici pe aceea că dacă ai greşit cândva, oricum eşti un om greşit şi nu are rost să încerci să fii altfel (la urma urmei eşti fiul unor oameni care au greşit, au ales răul), în nici un caz aceea care spune că ori ce vei face, în picioare rămâne cel care are dreptate şi nici măcar pe aceea a omului dur care nu trebuie să se lase umilit, oricare ar fi preţul”. Dumnezeu îi spune simplu lui Cain: „Ştiu ce se întâmplă, dar oricare ar fi ceea ce vezi şi ce crezi tu acum, Eu îţi spun, alege să faci binele, pentru că poţi să îl faci!”. Care a fost vina lui Abel în toată povestea? Aşa e, vina pentru care a plătit Abel, e de fapt „greşeala” lui Dumnezeu de a nu trece cu vederea neascultarea lui Cain. Desigur, ce am scris aici e prea simplu pentru tot ce se întâmplă. Vestea bună e că situaţia nu e totuşi atât de complexă şi de neînţeles cum o percep unii. Oricât de complex ar fi totul, cum să se explice sieşi şi celorlalţi omul care deşi putea să facă binele, a ales să facă răul? Iar plata răului...   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu