sâmbătă, 24 iulie 2010

Moartea de care ne ferim sau nu


Când a murit Adam? Așa cum am mai scris, nu cred că rostul meu este să Îl apăr pe Dumnezeu. Dacă ar fi așa, adică Dumnezeu ar avea nevoi de un jalnic avocat cum aș fi eu..., halal ființă superioară. Pentru ceea ce scriu aș putea găsi un motiv simplu: imboldul de a scrie, pe care prea puțini oameni îl pot explica în dreptul lor. Dar să revin la începuturi: Când a murit Adam? „Bună întrebare!”, ar putea răspunde ironic o mulține de oameni prinși în rezolvarea problemelor serioase ale omenirii... Adam nu a murit nici în ziua în care a ales să nu Îl asculte pe Dumnezeu și nici foarte curând, calculând de la data aceea. În Carte citim că Adam a murit la 930 de ani. Frumoasă vârstă, putem spune, dar pentru asta e nevoie de imaginație. Ar fi jalnic, socotind ritmul de îmbătrânire, ca un om să moară la vârsta de 930 de ani. Având în vedere avertismentul dat lui Adam: „în ziua când vei mânca, vei muri negreșit” și data morții lui Adam (930 de ani mai târziu), clar că putem vorbi de o nepotrivire. Dacă privim și la spusele „șarpelui”: „negreșit nu vei muri”, încurcătura pare și mai serioasă. Da, am scris corect: pare serioasă. Dacă am citi simplu, un verset în care e situat cuvântul și am încerca să rezolvăm problema, ca oameni „calculați” ce suntem, ne-am da seama că probabilitatea să nimerim scenariul corect ar fi grozav de mică. Dacă citim însă în contextul format de trei versete înainte și trei după versetul cu pricina, parcă avem șanse mai mari. Dar există și posibilitatea ca planta al cărei fruct vrem să îl ținem în propriile mâini să aibă rădăcini atît de adânci, încât pentru rezolvare să avem nevoi de cunoașterea contextului format din tot ce constituie Cartea. Nu cred că poate reproșa cineva unui scriitor că a ales să redea datele problemei în primul capitol și rezolvarea acestei probleme în ultimul capitol al cărții. Cam asta s-a întâmplat și cu ceea ce mi-am propus astăzi spre înțelegere. Bineînțeles, pentru binele omenirii, liniștea conștinței și mai ales „dreptatea lui Dumnezeu” unii au socotit drept rezolvarea, una de natura... etimologică. Moartea de care vorbește Dumnezeu e una, iar cea de care vorbește cel rău, e alta. Altfel spus, în ziua în care a mâncat, Adam a început să moară. Și a tot murit până când... a murit. Și apoi gata. Tu când ai început să mori? Sună rău... oare de ce nu a făcut Dumnezeu vreo deosebire între felurile de moarte ca să nu fie așa de complicat totul? Corect, cunoscătorii (bine că nu sunt de față) ar sări imediat, în felul acela „enervant” al omului hotărât să strice misterul pe care l-ai creat cu trudă... În Carte sunt menționate două feluri de moarte: moartea întâi și moartea a doua, doar că diferența nu se face între moartea folosită de Dumnezeu și cea la care face referire cel rău. Veste bună sau rea? Deh, e bună când pricepi ce înseamnă moartea întâi și nu prea bună când afli că există și varianta să mori de două ori. Pe scurt și în limbaj pur omenesc: unul din rezultatele căderii în păcat, efect asupra corpului fizic este îmbătrânirea. De la așa numita cădere în păcat se poate vorbi de variatele înțelesuri ale cuvântului natural, normal, omenesc și ar mai fi. Natural pentru om este procesul îmbătrânirii, dar asta după ce omul a ales neascultarea. După evenimentul nașterii și procesul creșterii, urmează ceva nelalocul său, o anume frângere după care începe procesul îmbătrânirii și evenimentul morții. Momentul acela în care se trece de la creștere la îmbătrânire nu vreu să îl calculez acum pentru un singur motiv: habar nu am cum. Moartea întâi e moartea de care mor toate ființele care au viață. Citind Cartea, nu pot spune că acesta a fost planul lui Dumnezeu. În calculele lui Dumnezeu nu există moartea. Ea intervine atunci cînd umanul (probabilitate) e inclus în ecuație (tocmai probabilul și posibilul „uman” pot constitui baza unei concepții asupra libertății). Așa stând lucrurile, moartea apare atunci când pe lângă continuitatea vieții asigurată de Dumnezeu în condițiile unei vieți curate, apare hotărârea omului de a „încerca” și altceva. De fapt, viața curată pomenită aici, nu înseamnă altceva decât ascultare de porunca lui Dumnezeu. Îndrăznesc să merg ceva mai departe și să spun că porunca lui Dumnezeu nu e altceva decât explicare modului în care funcționează lumea creată de El. Să mă explic: în grădina Edenului existau doi pomi: pomul vieții și pomul cunoștinței binelui si răului. Observați felul de funcționare: trăiești mult și bine mâncând fructele pomului vieții și a doua variantă, nu mai ai acces la pomul vieții odată ce ai gustat din pomul cunoștinței binelui și răului. Încă de la început Dumnezeu spune răspicat: nu se poate discuta despre viață veșnică în neascultare. Asta e dimensiunea existenței! Putem filosofa mult și bine asupra miilor de variante plăsmuite de gândirea umană. Varianta „păcatul în cer” sau „neasculter veșnică (nici chiar în condițiile în care clonarea e la fel de simplă ca tăiatul unghiilor)”, nu există. Să revenim la cele două „morți”: Adam moare de bătrânețe, dar asta nu e plata păcatului. Plata păcatului e moartea ca o consecință a interdicției accesului la pomul vieții. Ar fi prea mult să socotesc vârsta lui Adam ca efect al ultimului consum din pomul vieții. Eu nu am gustat niciodată și iacă... Toată istoria omenirii, omenire alcătuită din oameni de toate felurile, e doar efortul lui Dumnezeu de a ne arăta calea către noi înșine, către El așa cum este EL și către pomul vieții. De ce a trăit Adam 930 de ani? E ceea ce era necesar pentru un om creat în condițiile existenței păcatului în Univers. Și aici e vorba de noi. E timpul în care omul ia hotărârea în ce privește plata păcatului sau moartea a doua. Care a fost plata pentru șansa lui Adam de a nu muri în ziua în care a mâncat? Ei bine, în ziua în care hotărârea de a nu asculta s-a materializat în actul neascultării, pedeapsa de neiertat a căzut asupra Celui care va fi ÎNLOCUITORUL omului în ce privește moartea. Ce înseamnă timpul de la căderea în păcat și până la moarta întâi? Acel timp nu e altceva decât șansă! Șansa de a hotărî să ne întoarcem acasă. Înțelegerea atotputerniciei lui Dumnezeu ca posibilitate de încălcare a dreptății, e o eroare des întâlnită în gândirea lumii de azi. Gândind în „dimensiunea” de care am vorbit ceva mai înainte, acea posibilitate e în afara logicii (e „rudă de sânge” cu celebra problemă în care Dumnezeu nu poate face o piatră pe care să nu o poată ridica).  Având în vedere spusele Cărții, cei buni și cei răi își vor primi răsplata în același timp, fiecare grup la momentul rânduit lui, ce crezi că se întâmplă cu omul între cele două morți, moarta întâi și moartea a doua? Ție, ce și s-ar părea „normal” să se întâmple?

Un comentariu: