sâmbătă, 17 iulie 2010

Mă crezi?

       Întâi am citit. Am refuzat să dau curs... mirării. Am știut (crezut?) că e altfel. Am avut dreptate. Ultima afirmație sună grozav. Omul care are dreptate. Puțină sau mai multă, dar a lui să fie! Despre ce e vorba: Geneza 1, în versetul 31 relatează (corect cuvântul ăsta în context? Oricum ar fi, nu vine altu’) cum că Dumnezeu după ce a sfârșit primele șase zile ale creațiunii s-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau bune foarte. Refuzul mirării a venit la propunerea, zic eu, propriei minți (voi ce ziceți, de unde vin propunerile de interpretare a Cărții?) de analizare a acelui „foarte bine” care împodobește tot versetul de acolo. Deci: putea Dumnezeu să și greșească, iar apoi privind înapoi să scape omenescul „Oups!” și să trebuiască să corecteze? Acceptând varianta asta, am accepta și faptul că însuși Dumnezeu ar fi fost afectat de păcat, în sensul că exista posibilitatea să facă răul. Și asta nu era bine deloc! Și totuși, ce mă fac cu „foarte bine”-le cu pricina? Urăsc să cred în bucuria unui Dumnezeu care se vede apărat de sfinții pământeni pământești prin inversarea proceselor logice. De pildă: Dumnezeu nu poate face răul, deci, oricare ar fi fapta, ori nu îmi permit să Îl întreb ce a însemnat de fapt acțiunea Lui, ori îmi spun clar „eu nu pot înțelege”, dar e clar că Dumnezeu a acționat corect! Capătul acestui fel de a judeca lucrurile, e... crede și nu cerceta. Și dacă ar fi un „crede” albastru... Da’ e unul gri! Și gri-ul se ocupă cu încurcăturile, el însuși fiind încurcătura sau pur și simplu el fiind factorul determinant. Din pasionant liniștitorul gri teologic poate rezulta obiceiul de a atribui lui Dumnezeu lucrările... altuia, și altcuiva pe cele ale lui Dumnezeu. Dacă L-ai întreba pe El, Omul Bun, mari și minunate ar fi cele aflate... Dar cum să Îl întrebi când primele învățături strecurate în minte și în suflet sunt acelea că Dumnezeu e cu cele sfinte, iar noi ne vedem de cele omenești?! Să zicem că am reușit să mă feresc de o abordare greșită, ce mă fac cu „foarte binele” din Facere? Crezi în raționalism? În sensul că felul în care s-a construit totul e unul rațional și nu curentul mititel care spune că prin rațiune, arțăgos instrument de cunoaștere, putem pricepe mare lucru. Am încercat că traduc „binele” prin: satisfăcător (în sensul că dădea satisfacție Autorului creațiunii, sau cel puțin satisfăcea standardele impuse de Autor), dar m-am încurcat binișor cănd învârtindu-se precum bumerangul, întrebarea a început să sune: „putea fi și nesatisfăcător?!”, apoi m-am gândit la relațiile și corespondențele dintre diferitele planuri (dimensiuni): omenescul (încep cu ăsta că încă mă simt om) cu nevoile și metodele sale de a interacționa, apoi planul natural cu bio și alea alea și continuând cu sistemul planetar și uriașa „matematică-chimie-fizică”atomică și vâzând cât de bine funcționează totul, nu a putut spune altceva decât: foarte bine! Clar, a fost bucuria și desișul felului de a ridica problema, apoi două secunde lipsă respirație, semn că se apropie..., apoi bumerangul:„putea cumva să nu fie funcțional sistemul când a fost proiectat de Dumnezeu?”. Cartea Facerii, cred că nu e altceva decât, atât cât ar duce mintea omenească (pentru savanți, un mic compromis: era vorba de mintea celor de pe vremea când știința...), surpriza lui Dumnezeu de face din Creațiune un act la care să participăm și noi. Ne-a dat pentru o vreme ochii Lui spunând: „poftim, vedeți ce am văzut și eu, parcurgeți săptămâna împreună cu mine”. Iar prin acel „foarte bine”, transmitea de fapt un argument pentru vremurile pline de întrebări și cercetare. Adică: „Hei, omule, dacă vrei să cauți explicații la ce nu merge în viața ta (și a altora), nu te obosi să cauți în Creațiune. Te asigur că la faza aceea a lucrării, toate erau foarte bune. Nu ai fost creat nici ca experiment și nici cu sau din vreo anumită greșeală. Începuturile îți sunt în regulă. Încurcăturile au apărut ceva mai târziu... Dar bineînțeles, foarte bine - le de acolo însemna că ești pregătit și pentru ceea a urmat. Mă crezi?” P.S. Propun spre verificare o teorie. Deocamdată merge și observația, până găsesc un instrument sofisticat, deci exact(sic!). Fiecare om are o anume gradație pe scala simplu – complicat, între limitele căreia trebuie să se încadreze explicațiile la diferite probleme. Astfel, dacă primesc un răspuns considerat simplu (simplist), adică e sub limită, voi încerca să îl complic prin anumite metode. Și procesul invers, când se întâmplă celălalt caz. Acu, dacă vreun psiho-pedagog a vorbit de multă vreme de așa ceva, să știți exact că nu l-am furat pe om! Drept garanție, pot să vă promit că nu am citit în viața mea astfel de specie... literară: )