miercuri, 14 iulie 2010

Îndreptăţitul „de ce”

       Rătăcit prin Geneza, prima carte a Bibliei. Mi-am promis să fiu sincer. Sau mi-am propus să fiu sincer? Astăzi voi încerca să scriu despre implicaţiile unei întrebări des, poate prea des ori poate prea degeaba ridicată de o mare parte a omenirii, potrivită, pare-se tuturor situaţiilor. „De ce?” Întrebăm din curiozitate sau pentru că de răspunsul la această întrebare atârnă o prea mare greutate în lipsa căreia se va crea un dezechilibru pe care nu ştim dacă vom fi în stare să îl suportăm. Uneori ştim răspunsul şi aşteptăm doar confirmarea, alteori, într-o hotărâre deloc înţeleasă punem această întrebare deşi intuim nenorocirea provocată de un anume răspuns. Nu întotdeauna punem întrebarea persoanei potrivite şi nu întotdeauna nimerim tonul ce se cere folosit pentru aflarea răspunsului. Nu de multă vreme am urmărit relatările referitoare la accidentul de la Tuzla. Am văzut imaginile celor care, sunt convins, i-au îndrăgit atât de mult pe cei care au murit în acel accident. Au existat multe „de ce?”-uri acolo. Şi nu ştiu dacă cineva a aşteptat într-adevăr un răspuns. „de ce acum?”, „de ce în felul ăsta?”, „de ce ei?...” Ce răspuns să aştepţi şi mai ales cui să pui aceste întrebări? Cât de satisfăcut ar fi cineva cu răspunsuri de felul „asta e” sau „aşa e viaţa” (deşi, se vede clar, asta nu e viaţa, asta e moartea!) ori utilizatul „au trecut şi alţii prin asta”? Tocmai citesc astăzi, marţi 13 iulie, că într-o localitate din Moldova în aceeaşi casă sunt astăzi aşezate 4 sicrie în care zac fără suflare patru copilaşi, niciunul cu vârsta mai mare de 10 ani. Dacă aş căuta, sunt convins că aş găsi şi alte locuri în care durerea nu poate fi măsurată şi nici uşurată în vreun anume fel. Dacă nu aş fi creştin şi nu aş trăi în mijlocul unui popor care se consideră creştin, probabil aş tăcea. Dar aşa, când ştiu bunătatea lui Dumnezeu şi când mi-e atât de clară dorinţa Lui de a aduce bine şi linişte în viaţa oamenilor, nu pot să tac. Ştiu că avionul s-a defectat, oricât de mare prudenţa omului, posibilitatea există! Ştiu că pilotul nu a mai putut face nimic. Ştiu că odată căzut, cei care erau de faţă au făcut tot ce au putut. Altceva nu înţeleg... Dacă Dumnezeu poate să facă totul, de ce nu a făcut şi în cazul ăsta ceea ce ne aşteptam noi să facem. Cred că în mintea şi sufletul celor care au trăit nenorocirea de la Tuzla şi au pierit în această nenorocire, au fost clipe în care au strigat către Dumnzeul lor... De ce nu a fost altfel? De ce nu s-a terminat cu bine? În cazul copiilor care au murit în Moldova, putem ridica aceleaşi întrebări, aceleaşi enorme şi dureroase „de ce?”-uri. Cei mici nu ştiu dacă s-au rugat lui Dumnezeu, dar e nevoie ca un copil aflat într-o situaţie dificilă să te roage pentru a-l ajuta? Ori dacă noi, oamenii, facem lucrurile în felul acesta, de ce un Dumnezeu infinit mai sensibil permite să se întâmple aşa ceva? Nu avem nici un indiciu despre intensitatea suferinţei fizice şi psihice a celor care mor în diferite accidente. Filmele sunt învăţători pentru multă lume, dar şcoala la care predau nu e întotdeauna cea la care ne-a trimis Dumnezeu pentru a înţelege viaţa. Poate că Dumnezeu nu le-a salvat viaţa, dar nu pot spune exact că a stat şi s-a uitat la suferinţa lor fără să intervină în vreun anume fel. Am scris asta pentru că unii oameni sunt de-a dreptul terminaţi imaginându-şi sfârşitul vreunuia din apropiaţii săi. Aţi auzit de Abel? Da, fratele lui Cain. Prima victimă omenească de pe faţa pământului. Un prieten al lui Dumnezeu. Unul căruia Dumnezeu i-a arătat înaintea oamenilor şi a îngerilor că îl iubeşte şi preţuieşte felul lui de a fi. Ei bine, într-o zi, Cain şi-a pus în minte să îl ucidă pe Abel. După mentalitatea care ne poartă astăzi pe mulţi dintre noi, Dumnezeu era dator să îi aducă la cunoştinţă lui Abel planul fratelui său. De ce să accepţi ca unul ca şi Cain, om rău, să curme o existenţă frumoasă ca a lui Abel? Dumnzeu merge la Cain şi îi arată acestuia că planul său e absurd, că nu va rezolva în nici un caz problema lui. Ce urmează în povestirea biblică e surprinzător: Dumnezeu nu face o minune ca să aducă în siguranţă avionul la sol, nici nu deschide lada pentru făină în care mor cei patru copii din satul Gemenea şi nici nu strigă la Abel atunci când Cain îl invită să meargă împreună la câmp cu gând să îl ucidă. Am dreptul să îl întreb pe Dumnezeu de ce a procedat în felul în care a procedat? Fără îndoială că da! Cât de corectă poate fi concluzia: dacă Dumnezeu exista, ar fi făcut lucrurile bine, în felul binelui pe care eu îl înţeleg? Întreb asta pentru că de obicei se întâmplă fără ca omul să se întrebe asupra corectitudinii acestei logici, cuprins de durerea care nu mai lasă loc decât lacrimilor şi emoţiilor celor mai complexe. Ei bine, da, Dumnezeu a stat nevăzut în cerul lui, în timp ce pe câmp Cain îi omora prietenul. Cât mi-e de simplu să spun „felul în care văd eu lucrurile este cel corect”. Dacă felul de a vedea lucrurile este împărtăşit de câţiva prieteni, îmi pun întrebarea asupra corectitudinii cu mai puţină preocupare. Dacă mii sau milioane de oameni văd aşa lucrurile, ar fi o nebunie să gândesc asupra contrariului. Dă-ţi totuşi voie să îţi pui câteva întrebări: ce şti tu despre Dumnezeu? Dacă tot şti câte ceva, cine ţi-a spus şi de ce eşti aşa convins că sursa e una autorizată în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu? Mai mult, oricât te-ar îndreptăţi răspunsurile de la întrebările anterioare, crezi că poţi să Îl acuzi pe Dumnezeu că nu a procedat altfel? Nu de alta, dar a acuza nu e altceva decât a spune că tu, dacă ai fi fost în locul Lui a-i fi făcut altfel, adică mai bine. Să zicem că sunt atât de om cuminte încât nu merg atât de departe şi nu îl acuz pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat. Pot să trec peste toate şi să spun doar: „aşa a fost cel mai bine”? Ce fac cu întrebarea „De ce?”? Cartea explică raţionamentul lui Dumnezeu în cel priveşte povestea lui Abel. Abel iubea atât de mult pe Cain, încât era gata să îşi dea viaţa pentru ca acesta să fie fericit şi liniştit. Aşa a fost Isus şi aşa e gata fiecare creştin care Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vorbeşte întotdeauna omului strigându-i în piaţa aglomerată a oraşului. De obicei dialogul se desfăşoară în şoaptă. Gândurile nu sună decît atunci când sunt puse în vorbe. Şi Dumnezeu vorbeşte omului prin gândurile care vin omului în minte. Ştim atât de puţin despre Dumnezeu şi despre hotărârile pe care omul le-a luat dialogând cu El... Abel a fost de acord să moară pentru ca fratele său, Cain, să mai poată avea o ocazie de a înţelege ce se întâmplă cu el. Prin fapta sa, Cain ar fi putut înţelege hidoşenia caracterului său, altfel spus, Abel s-a oferit a fi ocazia lui Cain de a-şi vedea răutatea. Nu ştiu cine erau tinerii care au murit la Tuzla. Despre un lucru sunt sigur: nu a fost degeaba. Lângă durerea şi lacrimile din viaţa celor dragi rămaşi, ei au creat o ocazie pe care nu trebuie să rămână nefructificată. Mai ştiu că nu ar fi fost deloc greu lui Dumnezeu să deschidă lada în care copiii şi-au trăit ultimele clipe. Dacă în suferinţa Lui, Dumnezeu a lăsat lucrurile să meargă în felul ăsta, sunt convins că s-a gândit la ace la copii, la părinţii lor şi la toţi cei care vor fi influenţaţi în vreun fel sau altul de cele întâmplate. Ce facem cu „de ce?”-ul. Ştiu că sunt dureri născute din ceea ce am greşit în relaţiile cu cei care nu mai sunt. Lecţia e simplă: fă binele la timpul lui şi preţuieşte oamenii câtă vreme mai sunt lângă tine. Părerea de rău poate folosi doar la a învăţa lecţia asta. În rest, probabil suntem datori să trăim frumosul şi omenescul pe care cei care s-au oprit din drum nu îl mai pot face. Dacă tonul meu a fost unul de om care ştie mai mult decât ceilalţi, să ştiţi că se trage de la slabele mele posibilităţi în ale scrisului. Nu e deloc aşa. Am şi eu un „de ce” aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre. Pentru unii se vor dezvălui în timpul vieţii lucruri care vor micşora întrebările lor. Alţii posibil să le ducem până acasă. Oricare ar fi varianta în dreptul nostru, nu avem nici un motiv să credem mai puţin în bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu.