luni, 12 iulie 2010

Despre creştinism şi suferinţa lumii



       Cine poate măsura suferinţa? Cine poate compara suferinţele a doi oameni? Putem face oarecare rânduială în a poziţiona pe o scală „motivele” după cât de mult ne înfioară sau după cât de multă suferinţă ne-ar provoca nouă în cazul în care s-ar întâmpla. Fără a îmbrăţişa vreuna din extreme(nu putem înţelege deloc ce e în sufletul celorlalţi şi putem înţelege totul cu exactitate), învăţătura pentru fiecare din noi e să respectăm suferinţa celui de lângă noi. Respectul de care vobresc aici, e trăirea suferinţei lui ca şi când trăind-o şi eu aş mai lua din ceea ce poartă el... Mare parte a creştinilor, deşi prin ceea ce spun arată că înţeleg ce se întâmplă, consideră oarecum justificată suferinţa celorlalţi. Felul acesta de a vedea şi a simţi mi se pare incorect. V-aţi pus vreodată întrebarea „înainte de a fi creştini, suntem oameni” e o afirmaţie falsă ori adevărată, sau cel puţin e construită corect ori fals? Care sunt pericolele dacă spui că e falsă? A fost o vreme când dintre cei pe care Dumnezeu i-a ales să fie poporul Lui, o oarecare parte ridica dificultăţi serioase prin diferenţa dintre caracter şi ceea ce presupunea statutul de copil al lui Dumnezeu(habar nu am de ce sunt atât de politicos astăzi. Explicabil în măsura în care mă încadrez în categorie...) Istoria, pentru a nu contrazice, se repetă. Astfel, dintre cei care se consideră creştini, prin crezul şi faptele lor(adică a doua oară prin crezul lor), contrazic mai mult sau mai puţin creştinismul. Şi aşa a apărut, la început undeva în ceruri, apoi noutatea a fost descoperită şi pământenilor, e un nou nume pentru „copil al lui Dumnezeu” – creştin. În lumina asta nu văd deloc imposibil ca Îngerul care se ocupă cu invenţiile cuvintelor(nu vorbelor!) să fi introdus de ceva vreme în limbajul ceresc un nou termen pentru „copil al lui Dumnezeu”(n-am spus că ştiu despre ce termen e vorba). A privi ca falsă afirmaţia „înainte de a fi creştini, suntem oameni” presupune că am făcut o diferenţă clară, calitativă între ceea ce înseamnă creştin şi ceea ce numim om. Considerăm că a fi creştin înseamnă ceva mai mult decât a fi om. În lumina asta difuză e suficient să ne facem obiceiul de a citi din ce în ce mai rar partea Cărţii care ne spune cât „de mult a iubit Dumnezeu lumea...”. Urmează apoi să devenim felul acela de laş care are ca argument suprem la neştiinţa lui: nu se poate să fie altfel, sau cel mult: încă nu am găsit argumentul, dar sigur îl voi găsi cândva. Credinţa mea e că Dumnezeu are ca ţintă pentru noi chiar devenirea în ceea ce înseamnă om, om întreg. Omul care ar fi trebuit să rămână Adam. Dacă înţelegem lucrurile aşa nu mai trebuie să rupem omenirea în două, cel puţin în ceea ce înseamnă simţirea şi împărtăşirea suferinţei. Înţelegând astfel, nu vom mai fi nevoiţi să credem că e nevoie de supraoameni, pentru ca Dumnezeu să fie prezent printre noi. Ocupaţia Lui în ce ne priveşte e tocmai împlinirea ca om a aceluia care nu mai ştie să fie om. Transformarea prin eforturi supraomeneşti(halal vorbă în contextul ăsta) pentru a merge la Dumnezeu să-ţi ceri „drepturile ce ţi se cuvin” nu e cu nimic mai lipsită de ne-înţelegere ca urcarea lui Zacheu în pomul cu pricina ca să întâmpine venirea lui Isus. Când sau pentru cine e greşit să spună că afirmaţia „înainte de a fi creştini, suntem oameni”? Pentru acei dintre noi, zic eu, care atunci când spun om îşi însoţesc zicerea de nenorocitul gest românesc care transmite că „merge şi aşa”. A spune cu blândeţe celui care greşeşte că „suntem oameni” poate fi înţelept în cazul celui disperat şi necăjit de ceea ce a făcut şi deloc înţelept în cazul omului care va fi încurajat să creadă că nu prea contează ceea ce face, că greşeala e ceva doar o lecţie din care înveţi cel mult că... greşeala e posibilă. Cred că suferinţa, a noastră sau nu, e o ocazie de a ne înţelege rostul, identitatea. Insensibilitatea la suferinţă e simptom clar că ne îndepărtăm de Dumnezeu. Cel mai sensibil om, a fost cel mai bun om. Cine nu înţelege suferinţa, nu înţelege nevoia omului. Când priveşte spre necreştin, creştinul tipic(majoritar, adică cel pe care îl întâlneşti din ce în ce mai des) e înclinat să spună: e nenorocit. Privind spre creştin, necreştinul pare că reuşeşte să accepte posibilitatea: s-ar putea să fie doar un nenorocit. Cineva, competiţional gândind, conduce cu 1 la 0. Şi grijă mare, ceea ce scriu eu nu e o încurajare la necreştinism!