vineri, 9 iulie 2010

Cu două minute înainte de ziua întâi...

       Greu cu începuturile în ziua de azi. Ne-am născut spre final și se pare că multe din cele pe care credem că le începem noi, se dovedesc a fi continuări. Dar nu-i nimic. Dacă istoria fracturată a lumii te vrea în joc, așa să fie.

Totul începe cu deschiderea Cărții. Nu știu dacă există moment mai tensionat decât acela în care, deschizând-o, rațiunea, precum o gospodină cu mâinile în șolduri, să se răstească: cum îmi ceri să fac așa ceva? Auzi acolo, din nimic! Să cred că pur și simplu cineva a spus și spunând a făcut ca lucrurile să apară! Dar rațiunea nu vine nici cu rezolvări. Nu poate aduce variante. Au încercat alții și știți ce a ieșit. Dacă în Carte lucrurile ne sunt prezentate de la nimic la omul îndrăgostit de femeie (corect, și femeia e tot om!), eu am ales precum copilul care primește o jucărie, să încep... demontarea. La început a fost un loc frumos, populat cu oameni și animale, un decor greu de realizat chiar de către artiștii consacrați,era bineînțeles și un Dumnezeu care se odihnea într-un binecuvântat Sabat și totul era bine... Dar a venit a doua zi, nu știu cum să numesc fenomenul, dar iată, omul a dispărut din decor. Dumnezeu a zis și s-a făcut. A zis, simplu: voi lua omului suflarea de viață, el va rămâne pentru moment o bucată greoaie de lut, apoi se va amesteca în marele lut și va dispărea pentru totdeauna. Da, precum bine vă imaginați, lupul a continuat să doarmă fericit în culcușul mielului, asta în cazul în care cineva avea ceva al lui, în sensul de proprietae privată. Și totul continua să arate atât de bine! și animalele acelea sănătoase, pline de viață, fără nici o intenție de a face răul... Vă sfătuiesc să uitați că înainte cu o zi au fost și oameni aici! Asta e! De ce să pierzi spectacolul de dragul amintirilor?! Știu, nici eu nu prea pot face abstracție de fosta existență umană. și asta nu e nimic: o nouă zi, în care au dispărut animalele. Câmp, deal, munte, grădină, vântul sau lipsa lui, nimic interesant dacă nu se mișcă ceva. și nu orice fel de mișcare! Se înmulțește cu x bucuria de a fi în natură atunci când la marginea pădurii apare grațioasă căprioara sau din tufiș o zbughește curajos iepurele, în râu printre pietre dansează peștii ori în baltă „sublimă” broasca dă din degetele alea strâns legate...! Și în bucuria asta apare un nou ingredient, despre care știu exact că există, dar mă tem grozav că aș fi vreodată în stare să îi dau vreo denumire din domeniile știnței. Sunt felul de om care se mulțumește cu imaginea și mirosul trandafirului viu, fără a avea plăcerea culturii generale de a împărți floarea în pistil, codiță și... și așa cum am mai spus habar nu am cum se numesc alea. Dar să ne întoarcem la inversa răsfoire: natură tristă sau natură moartă? Cred ca imaginile sunt asemănătoare. Dispar apoi soarele și luna, și odată cu ele aproximativ, zic eu, 75% din versurile care au fost scrise cândva în lume, un nenumărat grupaj de opere de artă din toate imposbil de reținut curentele culturale, o parte din muzică se va volatiliza, lăsând moarte pe portativ atât amar de note muzicale... Pământul fără oameni, animale, plante și mai ales fără noapte și zi, fără soare, lună și stele... Întins de ape..., întins de uscat... Nimic nou (puterea obișnuinței, era să scriu ”sub soare”) oricât și oriunde ai privi. Urmează apă și întuneric, un fel de cădere a cortinei, de tristețe imposibil de înțeles de către vreun suflet omenesc: Să dispară lumina! Și gata cu joaca! Să ne întoarcem la Carte. De ce o fi ales Dumnezeu toate etapele alea, și mai ales începutul ăsta grozav? Am un singur răspuns: știa ce urmează. Îți e ușor să crezi că există Dumnezeul acela supărat care trezit din odihna lui de ziua a șaptea dărâmă creația lăsându-ți doar mirare, suferință și ocazii de a-i arăta pumnul? Cine ți-a ordonat lucrurile, lumea, valorile? Așa e, le-ai preluat ca orice om cuminte și bun care ai vrut să fii... Ce vremuri, domnule, ce vremuri! Cu două minute înainte de ziua întâi...