vineri, 30 iulie 2010

Păzitorul fratelui meu

„Întrebarea l-a făcut pe Cain să tresară. De fapt o aștepta, dar nu în felul ăsta. Urma o condamnare, știa și asta. Dumnezeul care l-a făcut să se simtă umilit la sărbătoare neprimindu-i jertfa a văzut sigur ce s-a întâmplat. Într-un fel îi părea rău că nu ascultase. Știa, desigur, că jertfa trebuia să fie un miel. Putea să aibă acel miel și să facă așa cum îi ceruse Dumnezeu. Acum totul devenise complicat. Dar el nu greșise cu nimic! Era un om la locul său, muncea câmpul și doar el își știa truda și chinul cu care scosese cele aduce drept jertfă. Poate că Abel nu ar fi murit, dacă...” Exact! Habar nu am ce era în mintea lui Cain când l-a ajuns întrebarea lui Dumnezeu: „Unde este fratele tău Abel?” Știu doar că a încercat să scape din lațul întrebării ocolind răspunsul. Cine vorbise de pază aici? Era o întrebare simplă. Ați primit vreodată o replică tăioasă și plină de subînțelesuri la o întrebare fără prea mare încărcătură? Acele replici cred că sunt răspunsurile unor oameni care trăiesc în jungla plină de pericole a comunității din care fac parte, a familiei poate și adesea a junglei pe care au construit-o în mintea și inima lor. Cain nu putea să mintă un Dumnezeu atoateștiutor. Dar era prea aproape de zidul pe care îl construise în jurul conștiinței sale. Un zid slab, la umbra căruia prefera să nu se odihnească prea des. De preferat era fuga sau poate munca în felul acela nebunesc, care te mistuie încet și se încheie victorios prin cedare fizică, prin somnul omului care a mai scăpat o zi. Coborârea în sine însuși nu mai e posibilă, prea multe riscuri pe care nu era pregătit să și le asume. Pe de altă parte, răspunsul lui Cain poate fi interpretat și ca o acuzație la adresa lui Dumnezeu: „Nu sunt eu păzitorul fratelui meu, mai repede aș putea spune asta despre Tine...”. Tu ești Dumnezeul în care și-a pus încrederea. Aceeași nenorocită neînțelegere a omului închis în sine. Posibil ca felul de viață a lui Cain să îl îndepărteze de ceilalți oameni. Ar fi fost ceva mai greu să îl omoare pe Abel dacă i-ar fi legat apropierea, prietenia. Pământ al oamenilor care au intrat fiecare în celula lui așteptând prea puțin din partea norocului și nimic din partea lui Dumnezeu. Și ce altceva să aștepți din partea Lui când nu Îl cunoști? Cine ar fi trebuit să fie Abel pentru Cain? Ce înseamnă astăzi familie și ce mai înseamnă frate? Când a încetat Cain să se considere frate a Lui Abel? Oare se mai considera fiu al lui Adam și al Evei? Posibil să privim mirați în jur și să ne întrebăm: cine ne-a așezat în familia asta? Dar să acceptăm spusele lui Cain: nu e păzitorul lui Abel. Asta nu înseamnă în nici un caz că ar fi trebuit să fie ucigașul său... Mă întreb cât sunt de aproape să devin un Cain și cât pot fi de departe de a deveni Abel. Știu, sunt unic, dar fără a spune da sau nu, mă aliniez, așa cum de altfel a făcut omenirea până la mine, într-unul din șirurile formate în urma celor doi. Într-o lume în care adevărul contează câtă vreme aduce un câștig, ce mai poate însemna binele și sacrificiul? Care credeți că ar fi fost răspunsul lui Abel la întrebarea: „unde este fratele tău Cain?”? Abel a răspuns la această întrebare mergând pe câmp împreună cu fratele său în ziua când a fost omorât. Tu îți cunoști fratele?

joi, 29 iulie 2010

Neînţelesul rost al pedepsei

        Libertatea e mai mult decât indiferenţă morală. Cât de absurd ar fi ca un poliţist să îşi amendeze fiul pentru încălcarea legii? Discutabil, veţi spune. Cât de absurd ar fi însă ca fiul unui poliţist să încalce regulile asupra păzirii cărora veghează tatăl său? Cel puţin la fel de discutabil. Poliţistul, ca statut ar fi un mare bine al societăţii, în varianta lui ideală(şi mai puţin în înţelegerea marxistă a societăţii). În varianta reală, figura lui e oarecum şifonată din motive mai mult sau mai puţin obiective. Într-o lume în care omul a învăţat pe propria piele ce înseamnă bine şi rău şi are posibilitatea alegerii, e normal ca partea bună să îşi aibă adepţii ei, iar cea rea adepţii ei, cea bună poliţiştii ei, iar cea rea poliţiştii ei. Dumnezeu ca apărător al binelui, e de multe ori privit ca şi poliţistul care e gata oricând să ne dea peste mână atunci când facem răul. Dar să revenim la imaginea de la început: dacă tata e poliţist, asta înseamnă că se poartă rău cu fiul lui? Dimpotrivă, imaginea de om care apără binele societăţii se completează cu aceea a unui tată care îşi iubeşte copilul, care l-a crescut cu dragoste, care a trecut prin ceea ce trece un tată în înţelesul normal al cuvântului. Printr-o asemănare palidă, schimbând locul tatălui cu Dumnezeu, iar pe acela al fiului cu unul dintre oameni, oricare ar fi el, vi s-ar părea normal ca Dumnezeu să vă socotească drept excepţie câte o încălcare a binelui, din când în când? Şi dacă ar fi să acceptăm asta, în dreptul cui ar trebui să facă cele mai serioase excepţii? Dar să ne gândim câteva clipe la cât de interesantă ar fi lumea fără Dumnezeu. Aşa e, nu ar fi mare problemă. Sunt atât de mulţi oameni care apără binele. Ei chiar se înmulţesc pe zi ce trece şi probabil în timp ce scriu eu tocmai au devenit superior numeric. Mai e puţin şi vom trăi într-o lume bună. Aşa vi se pare că se întâmplă? Oare de unde atâta film rulat degeaba, a cărui concluzie veşnică este triumful binelui. Da, să-L readucem pe Dumnezeu înapoi şi să-l întrebăm câte ceva legat de ceea ce tocmai discutăm. Dacă totuşi Dumnezeu are şi un rol de felul ăsta, de păzitor al binelui, cum poate Cartea să vorbească atât de mult despre iertare? Îmi plac poliţiştii care mă iartă atunci când greşesc. Cei care iartă sunt sigur oameni buni. Cum aţi considera însă omul care înţelege din iertare că poate repeta mai departe greşelile, încurajat fiind de iertarea acordată? Credeţi că ar fi greu unui poliţist să ierte, dacă ar avea într-adevăr garanţia că ceea ce s-a întâmplat a fost fără intenţie, iar făptaşului i-a părut rău de fapta lui? Ştiu, greu de convins un poliţist că într-adevăr aşa stau lucrurile. La fel de  puţin probabil însă ca lucrurile să stea într-adevăr aşa... Dacă în Carte ni se vorbeşte despre iertare, înseamnă că există într-adevăr şi persoana căreia să îi pară rău de ceea ce s-a întîmplat, indiferent care ar fi fost fapta. Una din greşitele şi des întâlnitele învăţături omeneşti, este să credem că marea noastră problemă e iertarea lui Dumnezeu în dreptul nostru. Dacă suntem iertaţi, totul e în regulă. La fel de absurd ca şi trecutul repetat pe culoarea roşie a semaforului într-o intersecţie în care este prezent acelaşi poliţist. Rugăciunea acestui creştin nu e altceva decât prezentarea şoferului înaintea poliţistului sau inventând mereu explicaţii cât mai plauzibile, sau stând pur şi simplu şi aşteptând mila acestuia faţă de o persoană sinceră, care a făcut totul ca să fie bine dar nu înţelege de ce face mereu aceeaşi gafă. Bineînţeles, decorul poate fi înflorit grosolan cu tot felul de izbucniri afective... Să reconstruim scenariul considerând de data aceasta că poliţistul e părintele, iar cel care o încurcă des este fiul său. Dacă vom considera ca una „normală” relaţia părinte – copil, cred eu că scenariul nu va mai funcţiona. Dacă totuşi în poveste tata e în regulă, cum ar trebui caracterizat fiul care face toate acele lucruri? Ştiu, e doar un aspect şi nici măcar unu principal. Dar hai că considerăm că acela care trebuie să joace şi rolul poliţistului e acelaşi cu medicul care mă vindecă atunci când sunt bolnav, acelaşi cu omul care îmi asigură hrana, acelaşi cu cel care îngrijeşte natura în care trăiesc... Cum m-aş purta faţă de asemenea om? Doar gândind în felul acesta e logic să înţelegi că problema poliţistului e fapta, dar el ştie că pentru a nu mai repeta fapta, undeva trebuie să aibă loc o schimbare. „omul nou” adus cu dărnicie de programele politice sau alter-nativa(altă natură) de care vorbesc cu sfinţenie „programele” religioase. Cel care respectă legile de frica pedepsei, cred că are o viaţă grozav de chinuită. Mai mult, satisfacţia poliţistului nu e amenda, ci siguranţa ta şi a celorlalţi. Şi ca un cuvânt pentru felul de creştini care se poartă aiurea atunci când nu le merge cum ar fi vrut: credeţi că e normal ca fiul poliţistului atunci când greşeşte şi este pedepsit, încetează a-l socoti pe acesta tată şi îl trece rapid în rolul rece şi distant al poliţistului? De unde a pornit totul? Dumnezeu îi spune lui Cain, printre altele: „Ştiu ce e în mintea ta, ştiu că te-a cucerit ideea dispariţiei unui Abel care prin ceea ce face îţi transmite mustrător că e posibil să faci binele. Ceea ce nu şti, însă, e faptul că nu trebuie să crezi niciuna din minciunile „moderne” care ţi-au fost puse înainte: nici pe aceea că Abel a fost predestinat să fie bun, iar tu trebuia să fii cel rău, nici pe aceea că dacă ai greşit cândva, oricum eşti un om greşit şi nu are rost să încerci să fii altfel (la urma urmei eşti fiul unor oameni care au greşit, au ales răul), în nici un caz aceea care spune că ori ce vei face, în picioare rămâne cel care are dreptate şi nici măcar pe aceea a omului dur care nu trebuie să se lase umilit, oricare ar fi preţul”. Dumnezeu îi spune simplu lui Cain: „Ştiu ce se întâmplă, dar oricare ar fi ceea ce vezi şi ce crezi tu acum, Eu îţi spun, alege să faci binele, pentru că poţi să îl faci!”. Care a fost vina lui Abel în toată povestea? Aşa e, vina pentru care a plătit Abel, e de fapt „greşeala” lui Dumnezeu de a nu trece cu vederea neascultarea lui Cain. Desigur, ce am scris aici e prea simplu pentru tot ce se întâmplă. Vestea bună e că situaţia nu e totuşi atât de complexă şi de neînţeles cum o percep unii. Oricât de complex ar fi totul, cum să se explice sieşi şi celorlalţi omul care deşi putea să facă binele, a ales să facă răul? Iar plata răului...   

luni, 26 iulie 2010

Atât de complicată viață


Ceva s-a strecurat în sufletul omului odată cu trecerea timpului. Nu prea pricep ce s-a întâmplat în sufletul lui Cain când și-a dorit, dorința lui mergând până la faptă, să fie altfel decât i-a cerut Dumnezeu. Câteva gânduri despre închinare: ce fel de Dumnezeu poate fi cel care își găsește plăcerea în a te vedea (cât mai des, după unele teorii, nu puține) stând pe genunchi, citind texte plictisitoare și plângând pentru lucruri pe care facă ai fi pus să le explici logic nu prea ai reuși? Biserica înaltă și întunecoasă, sau cea luminoasă, dar unde e clar că ți se cere să te îmbraci altfel decât ai chef și mai ales ți se cere să taci, să zâmbești atunci când ar fi corect să râzi și multe altele de felul ăsta? Mai trebuie să îl asculți și să îi dai dreptate preotului sau pastorului tău, iar dacă ești mai nou prin zonă să îi consideri oarecum superiori pe cei mai „învechiți” în ale religiei. Iată două cuvinte care s-au constituit în adevărate ziduri între om și Dumnezeu: închinare și religie. Nu mi-a trebuit mult timp, asta după ce am început să „studiez” (de ce uzatele ghilimele: Cartea, cred eu e dincolo de a se lăsa înțeleasă prin ceea ce numesc majoritatea oamenilor studiu) ca să întâlnesc un Dumnezeu „simplu”, fără cereri absurde (deși absurdul poate apărea ca rezultat al ignoranței și îngustimii noastre), care mă înțelegea perfect, fără să-mi aplaude gafele, știind să mă aștepte atunci când era vorba de hotărâri sau nehotărâri. Am înțeles că mare parte din ce credeam eu că este viața de creștin era greșită, bazată pe poveștile unora care cunoșteau la fel de puțin ca și mine. Creștinul, în viziunea mea, trebuia să fie un om slab, fără posibilitatea de a murmura măcar atunci când se greșea în dreptul lui, obligat să meargă la biserică (des!), să dea bani grămadă fără a cere socoteală, să se abțină de la tot felul de lucruri... plăcute. Pentru cei care nici nu au de gând să încerce o trecere rapidă prin evanghelii (partea aceasta din Carte e de fapt începutul Cărții), pot spune doar că tăcerea e de aur (deși imposibilă, cel puțin redusă cât se poate) în dreptul creștinismului. Problema e cu ceilalți oameni. O întrebare legată de una din cele mai cunoscute povestiri biblice: Cain și Abel. Două feluri diferite de închinare, doi oameni diferiți, cu credințe diferite, deși crescuți și educați de același om, Adam. Unul respectând cerințele închinării, celălalt, nu. Ce se întâmplă în mintea și inima lui Cain? De ce merge la Dumnezeu în alt fel decât cel care i s-a arătat ca fiind corect? Forțează sau dimpotrivă îi este indiferent ce urmează? Nu mai crede sau socotește felul acela de credință ca fiind absurditate? I s-a cerut lui Cain ceva de felul „crede și nu cerceta”? Prin căderea în neascultare, Adam experimentează un alt mod de a relație cu Dumnezeu. Pentru că ceea ce s-a întâmplat a fost ruptură în această relație, ceea ce trebuia să se întâmple de acum înainte trebuia să fie re-legare. Așa cred că a apărut religia = re-legare. Prin ceea ce face, Dumnezeu îi arată lui Adam viața care se cere trăită în viitor, cu aspectele apărute acum, când toate s-au schimbat. Dragostea lui Dumnezeu pentru El era aceeași, manifestarea avea să fie alta. Apariția jertfei nu avea drept scop schimbarea lui Dumnezeu, ci trebuia să-l schimbe practic pe un Adam care știa teoretic că plata păcatului e moartea. De-asta închinarea presupunea și aducerea unei jertfe. Cain a știu asta. A preferat ca altarul pe care se aducea jertfa să fie împodobit precum mesele vegetarienilor la ziua recunoștinței: cele mai frumoase roade pe care pământul le-a dat ca urmare a muncii lui Cain (nu se pune partea lui Dumnezeu în ceea ce privește agricultura). Cum arăta altarul lui Abel? Un miel înjunghiat: sânge și moarte. Cu ce trebuie să ne îmbătăm astăzi pentru a „hotărî” să credem că viața în esență e frumoasă și binele va învinge, noi fiind cei buni? Sau cum ar modela gândirea și faptele noastre acceptarea faptului că viața în esența ei e dramatică (realismul, asta însemnând adevăr, nu poate duce la depresie. Sinuciderea nu există). De unde poate veni atitudinea omului mulțumit de fapta lui, spunând lui Dumnezeu:„e ok, după cum vezi sunt în stare să rezolv problema vieții prin propriile puteri!” Urmarea „sărbătorii” la care au participat Cain și Abel? Un Abel care primește pacea și liniștea în suflet și un Cain care pleacă de acolo mai rău ca la venire! Interesant: un Abel care Îl cunoaște bine pe Dumnezeu și primește de la acesta pacea sufletească, dar nu și asigurarea că în viața lui nu vor fi probleme din cauza lui Cain; un Cain care nu pleacă împlinit sufletește, dar care are puterea să îl omoare pe Abel. Cain greșit, religie puternică. Abel drept-credincios, o religie pe care cea puternică o poate călca în picioare. Unde e Dumnezeu??? Relax, e acolo unde trebuie să fie. Abel nu murmură, ci apropiindu-se în caracter de Dumnezeul lui, e gata să moară așa cum a făcut Maestrul... Dacă pentru el a fost nevoie de o jertfă, atunci e gata la rândul lui să devină jertfă pentru alții. Contează modul de închinare? Da, altfel nu putem vorbi despre adevăr (nici nu e cazul, dacă tot se cultivă modernismul și i se consumă cu atâta poftă fructele...). Un rezultat al închinării greșite: nemulțumire și supărare, rezultate ale unei închinări nu după felul indicat de Dumnezeu, exteriorizarea acestei stări însemnând uciderea lui Abel. Altfel spus, cunoașterea greșită a lui Dumnezeu duce la o închinare greșită și apoi la fapte oribile. Religia înseamnă sinceritate, dar înseamnă și dorința de a-L întâlni pe Dumnezeul tău! Fără o cunoaștere a lui Dumnezeu, viața religioasă e un chin, iar viața în general va fi plină de neînțeles. Cunoaștere precede fapta, ăsta e mersul normal al lucrurilor. Nu te simți bine între oamenii care se închină în felul lor, altfel decât al tău? Caută să înțelegi de unde vine diferența. Și mai mult decât atât: dacă felul tău de închinare vine de Sus, atunci îi vei iubi, indiferent de faptele lor. Omul Bun, așa cum este El... Închinarea e un act simplu, dar plin de trăire spirituală.



intensitate

o minimă cu efecte maxime, pescuită regulamentar din viața de zi cu zi:


„Felul nostru de a fi e dictat de tensiunea dintre doi ”trebuie”: unul care se impune și celălalt care ni se impune.”

sâmbătă, 24 iulie 2010

Moartea de care ne ferim sau nu


Când a murit Adam? Așa cum am mai scris, nu cred că rostul meu este să Îl apăr pe Dumnezeu. Dacă ar fi așa, adică Dumnezeu ar avea nevoi de un jalnic avocat cum aș fi eu..., halal ființă superioară. Pentru ceea ce scriu aș putea găsi un motiv simplu: imboldul de a scrie, pe care prea puțini oameni îl pot explica în dreptul lor. Dar să revin la începuturi: Când a murit Adam? „Bună întrebare!”, ar putea răspunde ironic o mulține de oameni prinși în rezolvarea problemelor serioase ale omenirii... Adam nu a murit nici în ziua în care a ales să nu Îl asculte pe Dumnezeu și nici foarte curând, calculând de la data aceea. În Carte citim că Adam a murit la 930 de ani. Frumoasă vârstă, putem spune, dar pentru asta e nevoie de imaginație. Ar fi jalnic, socotind ritmul de îmbătrânire, ca un om să moară la vârsta de 930 de ani. Având în vedere avertismentul dat lui Adam: „în ziua când vei mânca, vei muri negreșit” și data morții lui Adam (930 de ani mai târziu), clar că putem vorbi de o nepotrivire. Dacă privim și la spusele „șarpelui”: „negreșit nu vei muri”, încurcătura pare și mai serioasă. Da, am scris corect: pare serioasă. Dacă am citi simplu, un verset în care e situat cuvântul și am încerca să rezolvăm problema, ca oameni „calculați” ce suntem, ne-am da seama că probabilitatea să nimerim scenariul corect ar fi grozav de mică. Dacă citim însă în contextul format de trei versete înainte și trei după versetul cu pricina, parcă avem șanse mai mari. Dar există și posibilitatea ca planta al cărei fruct vrem să îl ținem în propriile mâini să aibă rădăcini atît de adânci, încât pentru rezolvare să avem nevoi de cunoașterea contextului format din tot ce constituie Cartea. Nu cred că poate reproșa cineva unui scriitor că a ales să redea datele problemei în primul capitol și rezolvarea acestei probleme în ultimul capitol al cărții. Cam asta s-a întâmplat și cu ceea ce mi-am propus astăzi spre înțelegere. Bineînțeles, pentru binele omenirii, liniștea conștinței și mai ales „dreptatea lui Dumnezeu” unii au socotit drept rezolvarea, una de natura... etimologică. Moartea de care vorbește Dumnezeu e una, iar cea de care vorbește cel rău, e alta. Altfel spus, în ziua în care a mâncat, Adam a început să moară. Și a tot murit până când... a murit. Și apoi gata. Tu când ai început să mori? Sună rău... oare de ce nu a făcut Dumnezeu vreo deosebire între felurile de moarte ca să nu fie așa de complicat totul? Corect, cunoscătorii (bine că nu sunt de față) ar sări imediat, în felul acela „enervant” al omului hotărât să strice misterul pe care l-ai creat cu trudă... În Carte sunt menționate două feluri de moarte: moartea întâi și moartea a doua, doar că diferența nu se face între moartea folosită de Dumnezeu și cea la care face referire cel rău. Veste bună sau rea? Deh, e bună când pricepi ce înseamnă moartea întâi și nu prea bună când afli că există și varianta să mori de două ori. Pe scurt și în limbaj pur omenesc: unul din rezultatele căderii în păcat, efect asupra corpului fizic este îmbătrânirea. De la așa numita cădere în păcat se poate vorbi de variatele înțelesuri ale cuvântului natural, normal, omenesc și ar mai fi. Natural pentru om este procesul îmbătrânirii, dar asta după ce omul a ales neascultarea. După evenimentul nașterii și procesul creșterii, urmează ceva nelalocul său, o anume frângere după care începe procesul îmbătrânirii și evenimentul morții. Momentul acela în care se trece de la creștere la îmbătrânire nu vreu să îl calculez acum pentru un singur motiv: habar nu am cum. Moartea întâi e moartea de care mor toate ființele care au viață. Citind Cartea, nu pot spune că acesta a fost planul lui Dumnezeu. În calculele lui Dumnezeu nu există moartea. Ea intervine atunci cînd umanul (probabilitate) e inclus în ecuație (tocmai probabilul și posibilul „uman” pot constitui baza unei concepții asupra libertății). Așa stând lucrurile, moartea apare atunci când pe lângă continuitatea vieții asigurată de Dumnezeu în condițiile unei vieți curate, apare hotărârea omului de a „încerca” și altceva. De fapt, viața curată pomenită aici, nu înseamnă altceva decât ascultare de porunca lui Dumnezeu. Îndrăznesc să merg ceva mai departe și să spun că porunca lui Dumnezeu nu e altceva decât explicare modului în care funcționează lumea creată de El. Să mă explic: în grădina Edenului existau doi pomi: pomul vieții și pomul cunoștinței binelui si răului. Observați felul de funcționare: trăiești mult și bine mâncând fructele pomului vieții și a doua variantă, nu mai ai acces la pomul vieții odată ce ai gustat din pomul cunoștinței binelui și răului. Încă de la început Dumnezeu spune răspicat: nu se poate discuta despre viață veșnică în neascultare. Asta e dimensiunea existenței! Putem filosofa mult și bine asupra miilor de variante plăsmuite de gândirea umană. Varianta „păcatul în cer” sau „neasculter veșnică (nici chiar în condițiile în care clonarea e la fel de simplă ca tăiatul unghiilor)”, nu există. Să revenim la cele două „morți”: Adam moare de bătrânețe, dar asta nu e plata păcatului. Plata păcatului e moartea ca o consecință a interdicției accesului la pomul vieții. Ar fi prea mult să socotesc vârsta lui Adam ca efect al ultimului consum din pomul vieții. Eu nu am gustat niciodată și iacă... Toată istoria omenirii, omenire alcătuită din oameni de toate felurile, e doar efortul lui Dumnezeu de a ne arăta calea către noi înșine, către El așa cum este EL și către pomul vieții. De ce a trăit Adam 930 de ani? E ceea ce era necesar pentru un om creat în condițiile existenței păcatului în Univers. Și aici e vorba de noi. E timpul în care omul ia hotărârea în ce privește plata păcatului sau moartea a doua. Care a fost plata pentru șansa lui Adam de a nu muri în ziua în care a mâncat? Ei bine, în ziua în care hotărârea de a nu asculta s-a materializat în actul neascultării, pedeapsa de neiertat a căzut asupra Celui care va fi ÎNLOCUITORUL omului în ce privește moartea. Ce înseamnă timpul de la căderea în păcat și până la moarta întâi? Acel timp nu e altceva decât șansă! Șansa de a hotărî să ne întoarcem acasă. Înțelegerea atotputerniciei lui Dumnezeu ca posibilitate de încălcare a dreptății, e o eroare des întâlnită în gândirea lumii de azi. Gândind în „dimensiunea” de care am vorbit ceva mai înainte, acea posibilitate e în afara logicii (e „rudă de sânge” cu celebra problemă în care Dumnezeu nu poate face o piatră pe care să nu o poată ridica).  Având în vedere spusele Cărții, cei buni și cei răi își vor primi răsplata în același timp, fiecare grup la momentul rânduit lui, ce crezi că se întâmplă cu omul între cele două morți, moarta întâi și moartea a doua? Ție, ce și s-ar părea „normal” să se întâmple?

ei, peștii...

24.07.2010 – proverb, vietnamez știu eu că:

 „Apele limpezi sunt cele adânci, dar peștii nu știu asta și înoată la suprafață.”

joi, 22 iulie 2010

oportunități

O vorbă preluată de la unul din cei mai frumoși oameni – VISU –


                            „Viața-i brici; totul e să fii dibaci!”

miercuri, 21 iulie 2010

Rădăcina faptei rele


       Se întâmplă des și se întâmplă multor oameni. Nu este un fenomen izolat (aplaudați limbajul lemnos și rugați-vă să scap de el. Până să încep scrisul pe blog, nu știam că dețin atâta celuloză... Încercați și dați-mi dreptate apoi:) ) Deci, vorbesc despre faza aceea urâtă care, culmea, are puterea să își strice toată ziua, ba mai mult, zilele în care vrei sau nu, îți amintești de ea. Întâlnești omul pe care nu l-ai mai văzut vreodată. E normal să te porți...  normal. Dar urmează să ai parte de un tratament „demn” de unul din cei mai mari dușman ai respectivului om. La început ești mirat, speri că ăsta e felul de a glumi al omului, pentru ca apoi să pricepi că este vorba despre unele din zilele acelea... Știu, aparținem unor grupuri diferite, avem gusturi diferite, filosofii diferite, obiective diferite. Cu toate astea, nici un om nu își poate explica răutatea. Nici răutatea exprimată în felul de mai sus și nici alt fel de comportament, nici față de cei întâlniți întâmplător și nici față de cei apropiați. Poate suna aiurea, dar nici purtarea răutăcioasă față de cei care ne-au făcut cîndva rău, nu este motivată. Și iată un motiv simplu pentru susținerea ultimei afirmații: cel care ne-a făcut rău, nu avea nici un motiv temeinic pentru ceea ce a făcut. Deși, unii mai cred, ținta omenirii este bunul mers al lucrurilor și o împreună locuire caracterizată de înțelegere, pace și bucurie, există un fir neîntrerupt al răului care străbate de undeva din vechime și spre nenorocirea noastră e folosit pentru a naște false cauze a căror efecte sunt „micile” fapte rele. Care este capătul? De ce sunt rău uneori? Ori poate că sunt doar rău și uneori mă port ca Omul Bun? Greu de răspuns. Am în minte însă cel mai reprezentativ model de răutate. Probabil că ați citit cândva în Carte, despre un anume fost Lucifer, schimbat apoi în Satan. Ei bine, mirarea nu este că e rău. Mirarea este că e rău fără motiv și mai ales fără a avea vreun câștig drept urmare a purtării lui. Din Carte e ușor de înțeles că sfârșitul celui rău e nimicirea. Adică, așa cum mi se pare normal, nu va mai fi, va dispărea pentru totdeauna. Mi-e greu să cred într-un Dumnezeu, creator al Iadului. E un conflict grozav între imaginea Dumnezeul Bibliei și imaginea unui dumnezeu creator al Iadului. Mi-e ușor să mi-L imaginez așezând munții și așezând petalele florilor, alegând cântecul păsărilor, imaginându-și bucuria omului în rostul pe care i l-a dăruit... Dacă aleg să cred în iad, va trebui să mi-l imaginez pe Dumnezeu calculând atent ce fel de material să folosească la întruparea unui păcătos, astfel încât să ardă, dar să nu se consume..., ce dimensiuni să aibă iadul și până unde să se audă urletele celor care vor suferi... veșnic. Nu mă mir că oamenii cărora le-a fost prezentat un astfel de Dumnezeu, nu se prea uită spre cer cu încredere. Mai mult, din astfel de idei deloc biblice a apărut ateismul. Ei au privit la ceea ce „face”  dumnezeul ilogic al universului și au tras concluzia morală: nu e corect! Bineînțeles, vorbesc despre omul care chiar nu înțelege despre ce este vorba. Dar sunt puțini astfel de oameni (am hotărât!). În sfârșit, satan a înțeles care îi este destinația: inversul creației, nimicirea, dispariția. Prin răul pe care îl face, nu obține absolut nimic bun pentru el. Nimic nu va schimba ceea ce a fost sigilat de Dumnezeu. Pentru ce atâta răutate? Eu am o singură explicație: nu poate fi altfel. E o ființă transformată din rău în mai rău, exersând răul până când acesta a devenit natură. Ceea ce poate face o astfel de ființă este doar răul. Poate fi sincer... în felul în care se poartă. De-asta nu cred că un om merge înaintea lui Dumnezeu, motivând că de fapt ceea ce dus la faptele lui rele a fost sinceritatea. Înseamnă că tocmai își recunoaște răutatea.  De-asta nu cred nici în fățarnici mântuiți. Pentru că „teatrul” de felul ăsta nu rezistă unui test al veșniciei. Nu se mai pote vorbi despre dorință de a face binele, așa ceva nu poate încăpea în mintea unei astfel de ființe. Rătăcirea omului care îți face rău fără absolut nici un motiv, fără a câștiga ceva din asta, e provocată de aceeași anormală și absurdă înclinație. E doar marea dramă a ființei schimbate în rau, la o scara mai mică. Cum pot controla așa ceva, eu care la fel ca oricare altul sunt încercat uneori să mă port rău cu oamenii? Și cît o să dureze lupta mea cu partea rea a sufletului meu? De ce consider o alternativă purtarea de felul celui amintit? În ce privește răspunsul, nu e deloc complicat. Dar e însoțit de o condiție, simplă și ea. Chiar vrei să știi ce trebuie să faci ca să fii om bun? E întrebrea care se repetă mereu de-a lungul întregii experiențe. Rezolvare teoretică a problemei, teoretice, a schimbării răului în bine, nu știu dacă există. Sunt sfaturi dintre cele mai personalizate..., rețete de tot felul... Răul și durerea sunt reale (oare cât durează în viața unui om credința că trăim într-un vis și nimic nu e real? Asta cred că e pentru oameni sănătoși și bine izolați de ce se întâmplă în jurul lor), binele e la fel de real, soluția trebuie să fie una practică. Și ca o încheiere la acest text (nefinalizat): dacă există nebunia răului, cât de frumoasă poate fi „nebunia” binelui?

marți, 20 iulie 2010

Nici o scuză pentru Dumnezeu


       Cât de simplu ar trebui să fie să vorbești despre Adam și Eva? Îmi pun întrebarea pentru că în legătură cu subiectul s-a scris enorm de mult. Cu toate astea nu știu dacă putem spune că subiectul a fost tratat cum se cuvine. Există vorba printre creștini (crezută sau nu) că din Carte poți citi mult și bine și nu vei termina vreodată de descoperit lucrurile care stau ascunse acolo. Cum poate o carte să fie în stare de astfel de performanțe? Din creațiune, de exemplu, ce lucruri să mai desprinzi în afară de cele știute deja?! Așa e, nu am nimerit deloc partea din Carte în dreptul căreia să poți pune cât de cât serios întrebarea. Schimbare în ceea ce privește viața pe pământ... O schimbare în rău? Putem spune prea puține despre cauza păcatului. Probabil ăsta e unul din motivele pentru care e ridiculizată sau studiată superficial cartea Genezei. Cum să crezi și să mai spui altora, lucruri pe care nu doar că nu le-ai văzut tu însuți, care nu se pot experimenta și pe care nici măcar Cel care a fost de față nu ți le poate explica? Cu toate astea, cerem celor de lângă noi și cu puțină înțelepciune nouă înșine, să facem schimbări. Schimbări de natura celei căreia a fost supus Adam, doar că spre fericirea noastră cele mai multe poartă un semn diferit. Dacă pentru Adam schimbarea a fost negativă, pentru noi și credem noi, pentru binele nostru, am vrea să fie schimbări pozitive în viața noastră. Care să fie „platforma” de la care plecăm, încât să ne dorim schimbarea în bine? Plecăm de la ceva rău, de la o natură rea? De multe ori credem că  schimbarea din copilărie în maturitate, aduce multe din necazurile prin care trecem. Atunci eram copii inocenți, acum suntem maturi insuportabili. Atunci eram buni, acum suntem răi. Atunci știam să iertăm, acum iertarea poate deveni un subiect la care preferăm să nu ne gândim. Acceptând teoria asta, ar trebui să găsim „pragul” la care se întâmplă nenorocirea. De acord că unii rămân buni până la moarte..., după unele păreri. Dar dacă bunătatea lor înseamnă doar neutralitate, adică nu fac rău nimănui, deci nimeni să nu îmi facă rău, nu știu dacă suntem acolo unde ar trebui să fim. Am auzit destul de des copii sau părinți avertizând respectuos: „Dacă nu îți face el rău, să nu îi faci nici tu lui!”. Bine spus! Partea rea a unei înțelegeri de felul ăsta, e că doar el are dreptul să înceapă a se purta rău cu mine... Să revenim la incredibila schimbare! Imaginea și modelul omului bun cred că ne-au fost puse înainte cel puțin o dată în viață. Și nu doar o dată am încercat să fim buni și nu am reușit. Aceasta este o chestiune pe care preferăm să o ascundem după diferite măști, după cuvinte „grele”, decât să o discutăm deschis. Sunt sigur că unii sunt prinși într-o luptă care ar trebui să aducă schimbare. Cât de departe și cât de complicat ar fi să trăiești ca un om bun pe pământ? Posibil sau nu? În Carte citim simplu: deodată omul care a fost, nu mai este. În locul lui e cu totul alt om, care e în stare de fapte de care nu s-a crezut vreodată în stare. Prima nenorocire, e fuga de Dumnezeu. De ce aleg să cred că această cădere a fost una reală? Pentru că mă regăsesc în toate ipostazele prezentate aici. Nu își recunoaște neputința de a face binele, doar acela care vrea într-adevăr să îl facă. Nu știe că a devenit sclavul unui obicei nenorocit, decât acela care vrea să scape de acel obicei. Ilogica fugă din fața lui Dumnezeu e unul din semnele clare că în viața noastră nu s-a întâmplat nimic bun. De fapt, e cam mult zis „în viața noastră”. Ar fi mai corect „în moartea noastră”. E unul din lucrurile pe care Adam nu a mai reușit să îl înțeleagă. Nu știu dacă s-a gândit vreo clipă că lucrurile nu se vor întâmpla întocmai cum a spus Dumnezeu, în cazul neascultării, așa cum îi sugerase cel rău. Știu doar că a devenit altul. Și în clipa aceea, ochii lui nu mai vedeau ce au văzut până acum, deși lucrurile au rămas neschimbate. Acum, venirea și prezența lui Dumnezeu nu aduceau nici o bucurie. Mai mult, apăruse teama. Ce se întâmplă în sufletul omului care trăiește astăzi? Nu înțeleg prin prezența lui Dumnezeu, vreun loc fizic special de pe acest pământ. Ce vreau să spun: nu oriunde este o Biserică sau vreo Adunare este și Dumnezeu prezent, deși se invocă mai mereu versetul cu promisiunea că acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Lui... Alții au făcut lucruri și mai mari în Numele Lui. Și mai mult decât degeaba, le-au făcut spre nenorocirea lor. Desigur lucrurile s-au schimbat astăzi, raportat la ceea ce s-a întâmplat în Eden. Venirea lui Dumnezeu nu mai este în același fel. Prezența Lui nu mai înseamnă același lucru. Sunt atât de mulți oameni care au ales să se ascundă de Dumnezeu în Biserică! Adam credea că va trebui să dea o explicație pentru ce s-a întâmplat și pentru felului lui de a fi din prezent. Asta cred mulți oameni din ziua de azi. De-asta se înarmează cu teologie de toate felurile și gusturile, cu fapte de toate soiurile... Ceea ce facem ar putea să însemne răspunsul nostru înaintea lui Dumnezeu. Nimic serios în toate acestea! Suntem asemenea șoricelului care caută să se ascundă într-un zid de beton, în fața pisicii. Dacă din ce am spus până acum, ați tras concluzia că pisica ar reprezenta pe Dumnezeu, ei bine nu ați înțeles mare lucru. Unul din motive e felul „desăvârșit” în care reușesc eu să mă exprim. Nu! „Pisica” nu e altceva decât imaginea deformată a unui Dumnezeu care nu îl căuta pe Adam ca să îi ceară explicații! Dimpotrivă, era acolo ca să îi explice lui Adam, atât cât putea Adam să priceapă, despre ce s-a întâmplat odată cu neascultarea. Adam nu avea nevoie de absurdul cu care s-a îmbrăcat, cu care s-a motivat apoi, purtând (sunt convins că asta a fost o mustrare de-a lungul vremii) în ea chiar acuzații către Dumnezeu (femeia e de vină!, spune el, și ca să scap cumva de vinovăția asta care mă omoară, e vorba chiar de femeia pe care mi-ai dat-o TU!). După ce s-a liniștit, cred că a trăit cea mai nenorocită rușine din câte a pățit vreodată. Odată aflate lucrurile acestea, am înțeles că nu Adam e de vină pentru mine. Dacă aș spune așa ceva, aș fi Adam care o acuză pe Eva, în cazul meu putând să spun: „de vină e Adam pe care l-ai creat TU!”. Căutarea lui Adam de către Dumnezeu, e unul din episoadele cele mai omise din toate teoriile cunoscute vreodată. Judecata nu e căutarea lui Adam de către Dumnezeu. Înțeleasă astfel, Dumnezeu ar deveni un vânător de recompense, care prinde oamenii care I-au călcat Legea și se asigură că aceștia vor plăti. Dumnezeu nu se mai aștepta din partea lui Adam la fapte bune! Una din cele mai greșit percepute scene din istoria omenirii: „Unde ești?”, îl întreabă Dumnezeu pe Adam. Dumnezeu nu a venit la Adam sub nici una din formele în care ar vrea să Îl prezinte majoritatea oamenilor religioși: nu a venit să îl tragă la răspundere pe Adam pentru cele întâmplate (Dumnezeu nu e pisălogul care să îți aducă aminte într-una despre un trecut urât), nu a venit să îi spună lui Adam că e OK, nu s-a întâmplat mare lucru (ceea ce urmat a arătat cât de serios a fost accidentul...), nu a venit să îi propună vreo „afacere”(știu ce s-a întâmplat, dar dacă respecți anumite porunci, atunci vei trăi mai departe) și în nici un caz nu a venit să îi spună lui Adam că nu mai vrea să audă de el! A venit să îi arate realitatea: nu mai poți face ceea ce ar trebui să faci ca un copil al lui Dumnezeu, pentru că nu mai ești ceea ce înseamnă copil al lui Dumnezeu. Și în cazul de față, ca în multe alte cazuri, ceea ce faci nu compenseaza ceea ce nu ești. A venit să îi spună lui Adam soluția: pentru ce ai făcut, se va întâmpla exact ce am spus atunci când te-am adus aici: „În ziua în care vei face altfel decât am spus, vei muri negreșit!”. Asta e valabil pentru fiecare om. Ar trebui să fie o mirare pentru toți oamenii care fac rău și totuși trăiesc. Și aici nu vorbesc despre răul așezat pe grade și dimensiuni! Răul, în oricare din formele sale. Și mai mult, a venit să îi spună lui Adam că există o variantă prin care el și urmașii lui să poată trăi, deși s-au purtat așa cum nu ar fi trebui să se poarte. Doar că e prea puțin de explicat în așa fel încât Adam să priceapă ceva. Iar ceea ce trebuia să facă acum, era pe cât de simplu, pe atât de complicat: să creadă în tot ceea Îi va spune Dumnezeu. Și pentru că „a crede” nu e caracteristic unui păcătos, va primi în dar ceea ce și astăzi Cartea numește credință.   

luni, 19 iulie 2010

Întrebările ca posibile răspunsuri

       „Nu ai voie acolo!”, îi explică o mamă copilului ei... Știți ce urmează de obicei: „Ți-am spus că nu ai voie!”. De fapt, ce spune mama copilului atunci când folosește nefolositorul „nu-i voie”? Vrei să afli de ce nu funcționează? Google. De la mintea copilărească nepricepută în a pricepe și până la imposibila reprezentare a lui „nu”, de la curiozitatea copilărească (vrednică de întreținut cel puțin toată viața!) , până la răutatea caracteristică firii omenești, sunt convins că vei găsi de toate. Ce a însemnat însă pentru un om liber ca Adam, acel „Nu e voie!”din Eden? Ori tocmai din cauza acelui „nu e voie” ar trebui să plec de la faptul că Adam nu era liber?! Dar ce a înțeles atunci când a fost avertizat că va muri, dacă va trece peste limite și va mânca din pomul cunoștinței binelui și răului? Astăzi, când citesc Cartea, îmi dau seama că e simplu să cazi într-o greșeală... la îndemâna oricui. Raiul, inocența, puritatea... De unde o astfel de viziune asupra celor care se întâmplau în Eden? Simplu: de la bunica, de la unchiu’ ăla înțelept, din cartea aceea cu imagini nespus de frumoase așezate pe hârtie de calitate (hello, „martorii” luați loc, nu despre voi e vorba aici!) și de ce nu de la cei „autorizați” în cele sfinte. O întrebare ce se conturează după acceptarea imaginii de copil neștiutor a lui Adam, e următoarea: dacă Șarpele cu pricina era cunoscut ca fiind RĂU, viclean și tot ce e nevoie pentru a-ți imagina un reprezentant al răului, iar Adam sărmanul era copilaș cu privire curată și zâmbet senin, ce imagine să asociezi lui Dumnezeu sub privirea căruia s-a întâmplat nenorocirea prin care moartea a intrat în lume? Locul din care izvorăște ultima întrebare îmi pare a fi același cu locul din care pornesc întrebările actuale: ce fel de Dumnezeu atotputernic ar îngădui nenorocirile în lume, unde e Dumnezeu când e nedreptate și multe alte forme ale aceleiași întrebări. Greu de crezut că Dumnezeu vorbea despre a nu fi voie și a muri, unui Adam care nu știa despre ce e vorba. Practic, creațiunea s-a realizat în condițiile existenței răului. Existența în Eden a pomului cunoștinței binelui și răului indică acest fapt. Dumnezeu nu a stat deoparte, indiferent la ceea ce se întâmplă pe pământ. Adam știa că încercarea va veni. Mai mult, era pregătit ca să treacă peste această încercare. Dacă cineva se întreabă cât de inspirată a fost ideea „plantării” în Eden a pomului cunoștinței binelui și răului, ei bine, nu a înțeles mare lucru din creațiune. Dumnezeu nu a adus la existență un laborator viu, așa cum era Pământul atunci. Nu l-a izolat și nu l-a înzestrat pe om cu puteri paranormale. Pentru Dumnezeu totul a fost natural, prin acel „nu e voie” despre care scriu acum înțelegându-se totalitatea măsurilor „anormale” luate pentru o situație anormală. Dacă înainte de căderea în păcat s-ar fi creat pământul, cu siguranță ar fi lipsit din grădină pomul cunoștinței binelui și răului. Astăzi, orice venire pe lume e însoțită de atenționarea dată lui Adam, dată întâi părinților (hello, nașii, cu voi ce e aici?) și apoi persoanei în cauză. Așadar, zic eu, Adam a știut exact despre ce e vorba, iar Dumnezeu a făcut în dreptul lui ce era nevoie să facă un Dumnezeu Creator în aceste condiții: i-a dat libertatea să aleagă făcându-l conștient de urmări, l-a pus într-un loc... personalizat pentru el (în cazul lui Adam nu era vorba de adaptare, interesant actul denumirii animalelor), i-a dat tot ce avea nevoie pentru a trăi. Și dacă așa stau lucrurile, ce a fost așa numita „cădere în păcat”? Posibil potrivit răspuns: o nebunie, un gest care nu are nici o motivație logică sau afectivă. Alte întrebări legate de Creațiune: de ce a creat Dumnezeu pământul în condițiile de „război” dintre bine și rău? De ce a creat pământul știind că omul nu va rezista ispitei? Toate întrebările de felul ăsta cred că au altă țintă, manevră legitimă de altfel: Cine este Dumnezeu? Ai fi în stare să accepți un Dumnezeu altfel decât cel pe care îl știai până acum? Poate că de răspunsul dat la ultima întrebare atârnă răspunsurile pe care le vei primi la celelalte întrebări. Răbdare, toate la vremea lor.


sâmbătă, 17 iulie 2010

Mă crezi?

       Întâi am citit. Am refuzat să dau curs... mirării. Am știut (crezut?) că e altfel. Am avut dreptate. Ultima afirmație sună grozav. Omul care are dreptate. Puțină sau mai multă, dar a lui să fie! Despre ce e vorba: Geneza 1, în versetul 31 relatează (corect cuvântul ăsta în context? Oricum ar fi, nu vine altu’) cum că Dumnezeu după ce a sfârșit primele șase zile ale creațiunii s-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau bune foarte. Refuzul mirării a venit la propunerea, zic eu, propriei minți (voi ce ziceți, de unde vin propunerile de interpretare a Cărții?) de analizare a acelui „foarte bine” care împodobește tot versetul de acolo. Deci: putea Dumnezeu să și greșească, iar apoi privind înapoi să scape omenescul „Oups!” și să trebuiască să corecteze? Acceptând varianta asta, am accepta și faptul că însuși Dumnezeu ar fi fost afectat de păcat, în sensul că exista posibilitatea să facă răul. Și asta nu era bine deloc! Și totuși, ce mă fac cu „foarte bine”-le cu pricina? Urăsc să cred în bucuria unui Dumnezeu care se vede apărat de sfinții pământeni pământești prin inversarea proceselor logice. De pildă: Dumnezeu nu poate face răul, deci, oricare ar fi fapta, ori nu îmi permit să Îl întreb ce a însemnat de fapt acțiunea Lui, ori îmi spun clar „eu nu pot înțelege”, dar e clar că Dumnezeu a acționat corect! Capătul acestui fel de a judeca lucrurile, e... crede și nu cerceta. Și dacă ar fi un „crede” albastru... Da’ e unul gri! Și gri-ul se ocupă cu încurcăturile, el însuși fiind încurcătura sau pur și simplu el fiind factorul determinant. Din pasionant liniștitorul gri teologic poate rezulta obiceiul de a atribui lui Dumnezeu lucrările... altuia, și altcuiva pe cele ale lui Dumnezeu. Dacă L-ai întreba pe El, Omul Bun, mari și minunate ar fi cele aflate... Dar cum să Îl întrebi când primele învățături strecurate în minte și în suflet sunt acelea că Dumnezeu e cu cele sfinte, iar noi ne vedem de cele omenești?! Să zicem că am reușit să mă feresc de o abordare greșită, ce mă fac cu „foarte binele” din Facere? Crezi în raționalism? În sensul că felul în care s-a construit totul e unul rațional și nu curentul mititel care spune că prin rațiune, arțăgos instrument de cunoaștere, putem pricepe mare lucru. Am încercat că traduc „binele” prin: satisfăcător (în sensul că dădea satisfacție Autorului creațiunii, sau cel puțin satisfăcea standardele impuse de Autor), dar m-am încurcat binișor cănd învârtindu-se precum bumerangul, întrebarea a început să sune: „putea fi și nesatisfăcător?!”, apoi m-am gândit la relațiile și corespondențele dintre diferitele planuri (dimensiuni): omenescul (încep cu ăsta că încă mă simt om) cu nevoile și metodele sale de a interacționa, apoi planul natural cu bio și alea alea și continuând cu sistemul planetar și uriașa „matematică-chimie-fizică”atomică și vâzând cât de bine funcționează totul, nu a putut spune altceva decât: foarte bine! Clar, a fost bucuria și desișul felului de a ridica problema, apoi două secunde lipsă respirație, semn că se apropie..., apoi bumerangul:„putea cumva să nu fie funcțional sistemul când a fost proiectat de Dumnezeu?”. Cartea Facerii, cred că nu e altceva decât, atât cât ar duce mintea omenească (pentru savanți, un mic compromis: era vorba de mintea celor de pe vremea când știința...), surpriza lui Dumnezeu de face din Creațiune un act la care să participăm și noi. Ne-a dat pentru o vreme ochii Lui spunând: „poftim, vedeți ce am văzut și eu, parcurgeți săptămâna împreună cu mine”. Iar prin acel „foarte bine”, transmitea de fapt un argument pentru vremurile pline de întrebări și cercetare. Adică: „Hei, omule, dacă vrei să cauți explicații la ce nu merge în viața ta (și a altora), nu te obosi să cauți în Creațiune. Te asigur că la faza aceea a lucrării, toate erau foarte bune. Nu ai fost creat nici ca experiment și nici cu sau din vreo anumită greșeală. Începuturile îți sunt în regulă. Încurcăturile au apărut ceva mai târziu... Dar bineînțeles, foarte bine - le de acolo însemna că ești pregătit și pentru ceea a urmat. Mă crezi?” P.S. Propun spre verificare o teorie. Deocamdată merge și observația, până găsesc un instrument sofisticat, deci exact(sic!). Fiecare om are o anume gradație pe scala simplu – complicat, între limitele căreia trebuie să se încadreze explicațiile la diferite probleme. Astfel, dacă primesc un răspuns considerat simplu (simplist), adică e sub limită, voi încerca să îl complic prin anumite metode. Și procesul invers, când se întâmplă celălalt caz. Acu, dacă vreun psiho-pedagog a vorbit de multă vreme de așa ceva, să știți exact că nu l-am furat pe om! Drept garanție, pot să vă promit că nu am citit în viața mea astfel de specie... literară: )


miercuri, 14 iulie 2010

Îndreptăţitul „de ce”

       Rătăcit prin Geneza, prima carte a Bibliei. Mi-am promis să fiu sincer. Sau mi-am propus să fiu sincer? Astăzi voi încerca să scriu despre implicaţiile unei întrebări des, poate prea des ori poate prea degeaba ridicată de o mare parte a omenirii, potrivită, pare-se tuturor situaţiilor. „De ce?” Întrebăm din curiozitate sau pentru că de răspunsul la această întrebare atârnă o prea mare greutate în lipsa căreia se va crea un dezechilibru pe care nu ştim dacă vom fi în stare să îl suportăm. Uneori ştim răspunsul şi aşteptăm doar confirmarea, alteori, într-o hotărâre deloc înţeleasă punem această întrebare deşi intuim nenorocirea provocată de un anume răspuns. Nu întotdeauna punem întrebarea persoanei potrivite şi nu întotdeauna nimerim tonul ce se cere folosit pentru aflarea răspunsului. Nu de multă vreme am urmărit relatările referitoare la accidentul de la Tuzla. Am văzut imaginile celor care, sunt convins, i-au îndrăgit atât de mult pe cei care au murit în acel accident. Au existat multe „de ce?”-uri acolo. Şi nu ştiu dacă cineva a aşteptat într-adevăr un răspuns. „de ce acum?”, „de ce în felul ăsta?”, „de ce ei?...” Ce răspuns să aştepţi şi mai ales cui să pui aceste întrebări? Cât de satisfăcut ar fi cineva cu răspunsuri de felul „asta e” sau „aşa e viaţa” (deşi, se vede clar, asta nu e viaţa, asta e moartea!) ori utilizatul „au trecut şi alţii prin asta”? Tocmai citesc astăzi, marţi 13 iulie, că într-o localitate din Moldova în aceeaşi casă sunt astăzi aşezate 4 sicrie în care zac fără suflare patru copilaşi, niciunul cu vârsta mai mare de 10 ani. Dacă aş căuta, sunt convins că aş găsi şi alte locuri în care durerea nu poate fi măsurată şi nici uşurată în vreun anume fel. Dacă nu aş fi creştin şi nu aş trăi în mijlocul unui popor care se consideră creştin, probabil aş tăcea. Dar aşa, când ştiu bunătatea lui Dumnezeu şi când mi-e atât de clară dorinţa Lui de a aduce bine şi linişte în viaţa oamenilor, nu pot să tac. Ştiu că avionul s-a defectat, oricât de mare prudenţa omului, posibilitatea există! Ştiu că pilotul nu a mai putut face nimic. Ştiu că odată căzut, cei care erau de faţă au făcut tot ce au putut. Altceva nu înţeleg... Dacă Dumnezeu poate să facă totul, de ce nu a făcut şi în cazul ăsta ceea ce ne aşteptam noi să facem. Cred că în mintea şi sufletul celor care au trăit nenorocirea de la Tuzla şi au pierit în această nenorocire, au fost clipe în care au strigat către Dumnzeul lor... De ce nu a fost altfel? De ce nu s-a terminat cu bine? În cazul copiilor care au murit în Moldova, putem ridica aceleaşi întrebări, aceleaşi enorme şi dureroase „de ce?”-uri. Cei mici nu ştiu dacă s-au rugat lui Dumnezeu, dar e nevoie ca un copil aflat într-o situaţie dificilă să te roage pentru a-l ajuta? Ori dacă noi, oamenii, facem lucrurile în felul acesta, de ce un Dumnezeu infinit mai sensibil permite să se întâmple aşa ceva? Nu avem nici un indiciu despre intensitatea suferinţei fizice şi psihice a celor care mor în diferite accidente. Filmele sunt învăţători pentru multă lume, dar şcoala la care predau nu e întotdeauna cea la care ne-a trimis Dumnezeu pentru a înţelege viaţa. Poate că Dumnezeu nu le-a salvat viaţa, dar nu pot spune exact că a stat şi s-a uitat la suferinţa lor fără să intervină în vreun anume fel. Am scris asta pentru că unii oameni sunt de-a dreptul terminaţi imaginându-şi sfârşitul vreunuia din apropiaţii săi. Aţi auzit de Abel? Da, fratele lui Cain. Prima victimă omenească de pe faţa pământului. Un prieten al lui Dumnezeu. Unul căruia Dumnezeu i-a arătat înaintea oamenilor şi a îngerilor că îl iubeşte şi preţuieşte felul lui de a fi. Ei bine, într-o zi, Cain şi-a pus în minte să îl ucidă pe Abel. După mentalitatea care ne poartă astăzi pe mulţi dintre noi, Dumnezeu era dator să îi aducă la cunoştinţă lui Abel planul fratelui său. De ce să accepţi ca unul ca şi Cain, om rău, să curme o existenţă frumoasă ca a lui Abel? Dumnzeu merge la Cain şi îi arată acestuia că planul său e absurd, că nu va rezolva în nici un caz problema lui. Ce urmează în povestirea biblică e surprinzător: Dumnezeu nu face o minune ca să aducă în siguranţă avionul la sol, nici nu deschide lada pentru făină în care mor cei patru copii din satul Gemenea şi nici nu strigă la Abel atunci când Cain îl invită să meargă împreună la câmp cu gând să îl ucidă. Am dreptul să îl întreb pe Dumnezeu de ce a procedat în felul în care a procedat? Fără îndoială că da! Cât de corectă poate fi concluzia: dacă Dumnezeu exista, ar fi făcut lucrurile bine, în felul binelui pe care eu îl înţeleg? Întreb asta pentru că de obicei se întâmplă fără ca omul să se întrebe asupra corectitudinii acestei logici, cuprins de durerea care nu mai lasă loc decât lacrimilor şi emoţiilor celor mai complexe. Ei bine, da, Dumnezeu a stat nevăzut în cerul lui, în timp ce pe câmp Cain îi omora prietenul. Cât mi-e de simplu să spun „felul în care văd eu lucrurile este cel corect”. Dacă felul de a vedea lucrurile este împărtăşit de câţiva prieteni, îmi pun întrebarea asupra corectitudinii cu mai puţină preocupare. Dacă mii sau milioane de oameni văd aşa lucrurile, ar fi o nebunie să gândesc asupra contrariului. Dă-ţi totuşi voie să îţi pui câteva întrebări: ce şti tu despre Dumnezeu? Dacă tot şti câte ceva, cine ţi-a spus şi de ce eşti aşa convins că sursa e una autorizată în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu? Mai mult, oricât te-ar îndreptăţi răspunsurile de la întrebările anterioare, crezi că poţi să Îl acuzi pe Dumnezeu că nu a procedat altfel? Nu de alta, dar a acuza nu e altceva decât a spune că tu, dacă ai fi fost în locul Lui a-i fi făcut altfel, adică mai bine. Să zicem că sunt atât de om cuminte încât nu merg atât de departe şi nu îl acuz pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat. Pot să trec peste toate şi să spun doar: „aşa a fost cel mai bine”? Ce fac cu întrebarea „De ce?”? Cartea explică raţionamentul lui Dumnezeu în cel priveşte povestea lui Abel. Abel iubea atât de mult pe Cain, încât era gata să îşi dea viaţa pentru ca acesta să fie fericit şi liniştit. Aşa a fost Isus şi aşa e gata fiecare creştin care Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Dumnezeu nu vorbeşte întotdeauna omului strigându-i în piaţa aglomerată a oraşului. De obicei dialogul se desfăşoară în şoaptă. Gândurile nu sună decît atunci când sunt puse în vorbe. Şi Dumnezeu vorbeşte omului prin gândurile care vin omului în minte. Ştim atât de puţin despre Dumnezeu şi despre hotărârile pe care omul le-a luat dialogând cu El... Abel a fost de acord să moară pentru ca fratele său, Cain, să mai poată avea o ocazie de a înţelege ce se întâmplă cu el. Prin fapta sa, Cain ar fi putut înţelege hidoşenia caracterului său, altfel spus, Abel s-a oferit a fi ocazia lui Cain de a-şi vedea răutatea. Nu ştiu cine erau tinerii care au murit la Tuzla. Despre un lucru sunt sigur: nu a fost degeaba. Lângă durerea şi lacrimile din viaţa celor dragi rămaşi, ei au creat o ocazie pe care nu trebuie să rămână nefructificată. Mai ştiu că nu ar fi fost deloc greu lui Dumnezeu să deschidă lada în care copiii şi-au trăit ultimele clipe. Dacă în suferinţa Lui, Dumnezeu a lăsat lucrurile să meargă în felul ăsta, sunt convins că s-a gândit la ace la copii, la părinţii lor şi la toţi cei care vor fi influenţaţi în vreun fel sau altul de cele întâmplate. Ce facem cu „de ce?”-ul. Ştiu că sunt dureri născute din ceea ce am greşit în relaţiile cu cei care nu mai sunt. Lecţia e simplă: fă binele la timpul lui şi preţuieşte oamenii câtă vreme mai sunt lângă tine. Părerea de rău poate folosi doar la a învăţa lecţia asta. În rest, probabil suntem datori să trăim frumosul şi omenescul pe care cei care s-au oprit din drum nu îl mai pot face. Dacă tonul meu a fost unul de om care ştie mai mult decât ceilalţi, să ştiţi că se trage de la slabele mele posibilităţi în ale scrisului. Nu e deloc aşa. Am şi eu un „de ce” aşa cum şi voi le aveţi pe ale voastre. Pentru unii se vor dezvălui în timpul vieţii lucruri care vor micşora întrebările lor. Alţii posibil să le ducem până acasă. Oricare ar fi varianta în dreptul nostru, nu avem nici un motiv să credem mai puţin în bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu.

luni, 12 iulie 2010

Despre creştinism şi suferinţa lumii



       Cine poate măsura suferinţa? Cine poate compara suferinţele a doi oameni? Putem face oarecare rânduială în a poziţiona pe o scală „motivele” după cât de mult ne înfioară sau după cât de multă suferinţă ne-ar provoca nouă în cazul în care s-ar întâmpla. Fără a îmbrăţişa vreuna din extreme(nu putem înţelege deloc ce e în sufletul celorlalţi şi putem înţelege totul cu exactitate), învăţătura pentru fiecare din noi e să respectăm suferinţa celui de lângă noi. Respectul de care vobresc aici, e trăirea suferinţei lui ca şi când trăind-o şi eu aş mai lua din ceea ce poartă el... Mare parte a creştinilor, deşi prin ceea ce spun arată că înţeleg ce se întâmplă, consideră oarecum justificată suferinţa celorlalţi. Felul acesta de a vedea şi a simţi mi se pare incorect. V-aţi pus vreodată întrebarea „înainte de a fi creştini, suntem oameni” e o afirmaţie falsă ori adevărată, sau cel puţin e construită corect ori fals? Care sunt pericolele dacă spui că e falsă? A fost o vreme când dintre cei pe care Dumnezeu i-a ales să fie poporul Lui, o oarecare parte ridica dificultăţi serioase prin diferenţa dintre caracter şi ceea ce presupunea statutul de copil al lui Dumnezeu(habar nu am de ce sunt atât de politicos astăzi. Explicabil în măsura în care mă încadrez în categorie...) Istoria, pentru a nu contrazice, se repetă. Astfel, dintre cei care se consideră creştini, prin crezul şi faptele lor(adică a doua oară prin crezul lor), contrazic mai mult sau mai puţin creştinismul. Şi aşa a apărut, la început undeva în ceruri, apoi noutatea a fost descoperită şi pământenilor, e un nou nume pentru „copil al lui Dumnezeu” – creştin. În lumina asta nu văd deloc imposibil ca Îngerul care se ocupă cu invenţiile cuvintelor(nu vorbelor!) să fi introdus de ceva vreme în limbajul ceresc un nou termen pentru „copil al lui Dumnezeu”(n-am spus că ştiu despre ce termen e vorba). A privi ca falsă afirmaţia „înainte de a fi creştini, suntem oameni” presupune că am făcut o diferenţă clară, calitativă între ceea ce înseamnă creştin şi ceea ce numim om. Considerăm că a fi creştin înseamnă ceva mai mult decât a fi om. În lumina asta difuză e suficient să ne facem obiceiul de a citi din ce în ce mai rar partea Cărţii care ne spune cât „de mult a iubit Dumnezeu lumea...”. Urmează apoi să devenim felul acela de laş care are ca argument suprem la neştiinţa lui: nu se poate să fie altfel, sau cel mult: încă nu am găsit argumentul, dar sigur îl voi găsi cândva. Credinţa mea e că Dumnezeu are ca ţintă pentru noi chiar devenirea în ceea ce înseamnă om, om întreg. Omul care ar fi trebuit să rămână Adam. Dacă înţelegem lucrurile aşa nu mai trebuie să rupem omenirea în două, cel puţin în ceea ce înseamnă simţirea şi împărtăşirea suferinţei. Înţelegând astfel, nu vom mai fi nevoiţi să credem că e nevoie de supraoameni, pentru ca Dumnezeu să fie prezent printre noi. Ocupaţia Lui în ce ne priveşte e tocmai împlinirea ca om a aceluia care nu mai ştie să fie om. Transformarea prin eforturi supraomeneşti(halal vorbă în contextul ăsta) pentru a merge la Dumnezeu să-ţi ceri „drepturile ce ţi se cuvin” nu e cu nimic mai lipsită de ne-înţelegere ca urcarea lui Zacheu în pomul cu pricina ca să întâmpine venirea lui Isus. Când sau pentru cine e greşit să spună că afirmaţia „înainte de a fi creştini, suntem oameni”? Pentru acei dintre noi, zic eu, care atunci când spun om îşi însoţesc zicerea de nenorocitul gest românesc care transmite că „merge şi aşa”. A spune cu blândeţe celui care greşeşte că „suntem oameni” poate fi înţelept în cazul celui disperat şi necăjit de ceea ce a făcut şi deloc înţelept în cazul omului care va fi încurajat să creadă că nu prea contează ceea ce face, că greşeala e ceva doar o lecţie din care înveţi cel mult că... greşeala e posibilă. Cred că suferinţa, a noastră sau nu, e o ocazie de a ne înţelege rostul, identitatea. Insensibilitatea la suferinţă e simptom clar că ne îndepărtăm de Dumnezeu. Cel mai sensibil om, a fost cel mai bun om. Cine nu înţelege suferinţa, nu înţelege nevoia omului. Când priveşte spre necreştin, creştinul tipic(majoritar, adică cel pe care îl întâlneşti din ce în ce mai des) e înclinat să spună: e nenorocit. Privind spre creştin, necreştinul pare că reuşeşte să accepte posibilitatea: s-ar putea să fie doar un nenorocit. Cineva, competiţional gândind, conduce cu 1 la 0. Şi grijă mare, ceea ce scriu eu nu e o încurajare la necreştinism!    

sâmbătă, 10 iulie 2010

Istoria ca un tunel surpat

 

       Adam a locuit la țară. Mai mult, a locuit într-o grădină. Nici gând să doarmă altfel decât sub cerul liber. Habar nu am cum îi arătau adormirile. Adormea ușor, fără gânduri? Cum o fi să stai atât de aproape de Dumnezeu? Și mai mult, cum e să adormi când Îl ști lângă tine? Ce e sinceritatea? Joaca: omul coborând cele câteva trepte ale catedrei de la care a vorbit miilor de ascultători. Ținută impecabilă, zâmbet calculat, coboară prudent treptele, o căzătură în atare context ar fi fatală... Același om parchează mașina în fața magazinului al cărui client fidel este de câțiva ani. Aproape nu l-ar mai recunoaște cei care l-au ascultat la conferință. Mers elastic, de sportiv care știe bine regulile locului în care se află. O căzătură nici nu intră în calcul, totul e simplu, repetat de mii de ori.  Omul oprind mașina în fața casei sale, saluturi, schimb de vorbe cu vecinii, fetița jucându-se cu câinele uită de furtunul ce aruncă apa înspre profesor... Un ultim tablou: cu hainele ude, cu apa șiroind pe față, același om râde din toată inima, un râs sănătos și sincer, vecinii peste drum se distrează copios, chiar și fetița râde încercând în continuare să prindă câinele. Omul bun știe ce înseamnă acasă. De la catedră până în fața casei se poate imagina și omul care în fața miilor de oameni zâmbește cu șarm, chiar împiedicându-se de o cută a mochetei nu își pierde controlul, dar care ar fi afișat superioritate în timp ce face cumpărăturile, iar apoi ar fi fost atât de  afectat de o întâmplare, cum a fost cea cu apa. Același om. Om bun, de altfel. Un Adam luat din Eden și adus în locul oricărui din personajele de mai sus, pentru mine e imposibil de imaginat. Și nici măcar mutarea oricărei persoane din cele două, în locul numit Eden, nu e ușor de imaginat, deși cred că aș putea vorbi ore întregi despre aspecte ale vieții în fiecare caz... Nu cred că este foarte necesar acest joc al imaginației, fiind vorba de realități atât de diferite. Și totuși, pe unde a trecut drumul care a dus de la una la cealaltă? Ce s-a putut întâmpla încât să nu se mai poată vorbi despre continuitate? Iată ce mi-a încurcat și mai mult joaca: Isus e singurul pe care mi-l pot imagina trăind în fiecare din cele două lumi amintite aici. Același om. Omul bun...

vineri, 9 iulie 2010

Cu două minute înainte de ziua întâi...

       Greu cu începuturile în ziua de azi. Ne-am născut spre final și se pare că multe din cele pe care credem că le începem noi, se dovedesc a fi continuări. Dar nu-i nimic. Dacă istoria fracturată a lumii te vrea în joc, așa să fie.

Totul începe cu deschiderea Cărții. Nu știu dacă există moment mai tensionat decât acela în care, deschizând-o, rațiunea, precum o gospodină cu mâinile în șolduri, să se răstească: cum îmi ceri să fac așa ceva? Auzi acolo, din nimic! Să cred că pur și simplu cineva a spus și spunând a făcut ca lucrurile să apară! Dar rațiunea nu vine nici cu rezolvări. Nu poate aduce variante. Au încercat alții și știți ce a ieșit. Dacă în Carte lucrurile ne sunt prezentate de la nimic la omul îndrăgostit de femeie (corect, și femeia e tot om!), eu am ales precum copilul care primește o jucărie, să încep... demontarea. La început a fost un loc frumos, populat cu oameni și animale, un decor greu de realizat chiar de către artiștii consacrați,era bineînțeles și un Dumnezeu care se odihnea într-un binecuvântat Sabat și totul era bine... Dar a venit a doua zi, nu știu cum să numesc fenomenul, dar iată, omul a dispărut din decor. Dumnezeu a zis și s-a făcut. A zis, simplu: voi lua omului suflarea de viață, el va rămâne pentru moment o bucată greoaie de lut, apoi se va amesteca în marele lut și va dispărea pentru totdeauna. Da, precum bine vă imaginați, lupul a continuat să doarmă fericit în culcușul mielului, asta în cazul în care cineva avea ceva al lui, în sensul de proprietae privată. Și totul continua să arate atât de bine! și animalele acelea sănătoase, pline de viață, fără nici o intenție de a face răul... Vă sfătuiesc să uitați că înainte cu o zi au fost și oameni aici! Asta e! De ce să pierzi spectacolul de dragul amintirilor?! Știu, nici eu nu prea pot face abstracție de fosta existență umană. și asta nu e nimic: o nouă zi, în care au dispărut animalele. Câmp, deal, munte, grădină, vântul sau lipsa lui, nimic interesant dacă nu se mișcă ceva. și nu orice fel de mișcare! Se înmulțește cu x bucuria de a fi în natură atunci când la marginea pădurii apare grațioasă căprioara sau din tufiș o zbughește curajos iepurele, în râu printre pietre dansează peștii ori în baltă „sublimă” broasca dă din degetele alea strâns legate...! Și în bucuria asta apare un nou ingredient, despre care știu exact că există, dar mă tem grozav că aș fi vreodată în stare să îi dau vreo denumire din domeniile știnței. Sunt felul de om care se mulțumește cu imaginea și mirosul trandafirului viu, fără a avea plăcerea culturii generale de a împărți floarea în pistil, codiță și... și așa cum am mai spus habar nu am cum se numesc alea. Dar să ne întoarcem la inversa răsfoire: natură tristă sau natură moartă? Cred ca imaginile sunt asemănătoare. Dispar apoi soarele și luna, și odată cu ele aproximativ, zic eu, 75% din versurile care au fost scrise cândva în lume, un nenumărat grupaj de opere de artă din toate imposbil de reținut curentele culturale, o parte din muzică se va volatiliza, lăsând moarte pe portativ atât amar de note muzicale... Pământul fără oameni, animale, plante și mai ales fără noapte și zi, fără soare, lună și stele... Întins de ape..., întins de uscat... Nimic nou (puterea obișnuinței, era să scriu ”sub soare”) oricât și oriunde ai privi. Urmează apă și întuneric, un fel de cădere a cortinei, de tristețe imposibil de înțeles de către vreun suflet omenesc: Să dispară lumina! Și gata cu joaca! Să ne întoarcem la Carte. De ce o fi ales Dumnezeu toate etapele alea, și mai ales începutul ăsta grozav? Am un singur răspuns: știa ce urmează. Îți e ușor să crezi că există Dumnezeul acela supărat care trezit din odihna lui de ziua a șaptea dărâmă creația lăsându-ți doar mirare, suferință și ocazii de a-i arăta pumnul? Cine ți-a ordonat lucrurile, lumea, valorile? Așa e, le-ai preluat ca orice om cuminte și bun care ai vrut să fii... Ce vremuri, domnule, ce vremuri! Cu două minute înainte de ziua întâi...