duminică, 19 decembrie 2010

test...

N. Stănescu:

„Dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își dăruiesc flori, de unde ar fi tăiați oamenii?”

vineri, 17 decembrie 2010

Omenirea la persoana I singular

                E bine că sunt nevoit să trăiesc PRINTRE oameni. Mai mult de atât, fără să vreau mă trezesc uneori trăind ÎNTRE ei. Când trăiesc PRIN ei, mi se pare că Dumnezeu îmi trimite daruri și starea normală e sfânta mirare dată de  urcarea treptelor unui turn pe care înainte de a-l vedea în realitate, l-am visat  clar în visul acela... Când reușesc (eu) să îi las pe alții să trăiască ÎN mine, ei bine, trăiesc o experiență pe care nu risc să o pun în cuvinte. Și cred că e de ajuns cu teoria. Astăzi va fi o zi albă și verticală, precum peretele muntelui pe care mi-am dorit întotdeauna să-l escaladez. În stabilirea intensității bucuriei cotidiene, am luat în calcul culoarea și greutatea rucsacului.    

marți, 14 decembrie 2010

Între divorț și nuntă la Cana Galileii

                Sunt (aproape) convins că nu ați auzit de divorțul din Cana Galileii. Sunt convins (foarte) convins că știți sigur cel puțin o persoană care a trecut prin nenorocirea divorțului. Ce s-a întâmplat însă în Cana Galileii: el și ea, tineri și însetați de ceea ce înseamnă viață, îndrăgostiți nebunește de dragoste și unul de celălalt, având în față un viitor și o grămadă de planuri din care să-l tot alegi pe cel ce ți se pare bun! Tocmai datorită celor enumerate până aici, nimeni nu poate explica ce s-a întâmplat, de unde răceala, durerea ce se cuibărea în suflet cu fiecare zi petrecută „alături” (împreună începea să se destrame), indiferența față de om, față de oameni, față de sine... În fine, iată și o zi în care parcă prinși într-o stare în care omul nu mai poate percepe, deci nu mai vede rostul vreunei încercări spre „a fi mai bine”, cei doi, precum doi condamnați care nu mai găsesc puterea negării marii lor rușini... Divorț? Divorț să fie! Dar, ...cineva, al cărei suflet se zbate altfel în fața unei asemenea clipe, șoptește absentului Nuntaș al ne-nunții din Cana:  „... nu mai au dragoste...” Tăcere... Apoi viața înaintând cu alți pași, cu alți ochi, alți oameni... „Fericirea? Fericirea înseamnă liniște...” 
                Așa a început nunta din Cana. O nuntă între o ea și un el, tineri și însetați de viață... O nuntă având un ceva special, un ceva fără de care nu are rost să începi nimic: prezența Nuntașului, al cărui cadou e dragostea însăși și garanția dragostei... Spun asta neputând altfel să-mi explic rămânerea acestei nunți în Cartea veche, prea veche parcă, pentru a ne-o putea închipui neprăfuită...
   

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Înţelegi?...

                „... Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns El, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu!”  -  Evanghelia după Luca, cap.9, vers.59,60

                În ce dimensiune se înscrie datoria de a participa la înmormântarea propriului părinte? Cea culturală? Religioasă mai degrabă? Poate într-una mult mai „largă”... Datoria de om? Chestiune de sfânt bun simţ, care neîmplinită fiind, te poate bântui toată viaţa! Alte consecinţe ale neparticipării? Relaţia cu familia, cu vecinătatea chiar, eventuale „pedepse materiale”(asta pentru cei care la înmormântarea părinţilor îşi permit să se gândească la inevitabilă împărţire a bunurilor...) şi posibil să mai fie altele pe care nu le pot eu calcula din lipsă de experienţă.
                „Vino după Mine!” Adică eşti unul dintre cei aleşi! Eşti unul căruia Dumnezeu Însuşi îi spune că e bine cu el, că Pământul şi Cerul îi sunt deschise, că va deveni CALE pe care ceilalţi pot merge spre CASĂ. Oare ce nu înţelege omul?... Oare ce nu înţelege Dumnezeu?...
                Îmi imaginez (sau retrăiesc?) bucuria celui care a înţeles o fărâmă din chemarea lui Dumnezeu adresată fiecărui om. Mai mult decât a înţeles... A trăit această chemare! Un drum din care dispar pe rând toate cele „umane”... Un drum care e făcut doar pentru tine, care te cheamă, care începe acum şi merge undeva spre departe, un departe scăldat în lumina liniştită a prezenţei Lui... Da, ştiu, o parte a minţii începe să calculeze, parcă dorind să-ţi mai reteze din bucuria clipei... Dacă ai privi spre faţa Lui, ai înţelege: a calculat El totul pentru tine! Părinţii, prietenii, viaţa, planurile, binele lumii pe care ţi se pare că eşti singurul care l-ai înţeles... Pe chipul Lui poţi reciti: „ştiu, am calculat şi asta.”
                Şi iată-te îndrăznind: „... lasă-mă...” Dacă ai putea să citeşti în cartea aceea a tuturor faptelor tale de până atunci, ai reuşi să-ţi distingi glasul îngăimând mai întîi, devenind apoi tot mai clar şi mai puternic, un singur, simplu, imposibil de a primi alt înţeles decât cel dat de tine: „Doamne, nu mă lăsa!” Iar El nu te-a lăsat. Iată-te aici, în faţa împlinirii singurei tale meniri. Ce ai să faci? Cât cântăreşte pentru tine răspunsul Lui? Ce va face? Cât cântăreşte pentru El cererea ta?...
                Şi apoi a fost o dimineaţă. Câtă siguranţă în paşii celui care a înţeles... Astăzi va fi altfel. Viaţa lui, drumul lui... Undeva, într-o lume a chemaţilor, în jurul unui trup fără viaţă, trupuri fără viaţă prinse într-un dans fără sens, sfredelesc cu privirea rana proaspătă a pământului. Chipurile se destind apoi, în jurul unei mese fără sens... Vor urma seri, fără sens, plâns fără sens, râs fără sens, muncă şi câştig fără sens!
                Lumina doar, cu harul şi cerescul ei va mai opri pentru câte o clipă spectacolul: „Vino după Mine!”... Şi iarăşi va fi dimineaţă. Înţelegi?...
   

miercuri, 8 decembrie 2010

cuvinte

„Mai mult decât credința sau necredința ta, hotărâtoare în ceea ce privește veșnicia, va fi părerea lui Dumnezeu despre credința sau necredința ta.”

marți, 7 decembrie 2010

deșertăciunea deșertăciunii

C.F. Henry

„Atunci când adevărul adevărului și sensul sensului se evaporează, cel care moare este omul, nu  Dumnezeu.”

luni, 6 decembrie 2010

credința înseamnă faptă...

M. L. King (http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=credin%FE%E3):

„Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi toată scara.”

sâmbătă, 4 decembrie 2010

A crede sau nu (1)



„...ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi” – Evanghelia după Luca, cap.8, vers.12, u.p.

                Plânsul omului „raţional”, nu e decât o fereastră prin a cărei întredeschidere se poate zări omul dinlăuntru... Participant la marea luptă dintre bine şi rău, indiferent de acceptul sau neacceptul său, fiecare om îşi dezvoltă în timp o tactică, un spirit de luptă, o armă, armura... Raţiunea, ca mod de a înţelegere a lumii, e în acelaşi timp fiecare din cele enumerate. Misticismul e un fel aparte al raţiunii. La urma urmei, misticismul se bazează pe existenţa unei raţiuni atotcuprinzătoare şi superioară nouă, gata să „împlinească” interiorul sau exteriorul omului, acţionând mecanisme la care mintea omenească nu are acces. Pe acel om, „supra”-afectiv, încă nu l-am întâlnit. Dacă totuşi l-am întâlnit, va trebui să mă ierte pentru că l-am bănuit de oarecare sforţare, vecină cu făţărnicia. Pentru mine sensibilitatea nu înseamnă altceva decât echilibru, bun simţ.
                A crede sau a nu crede, acţiune descrisă în textul de început, habar nu am unde ar putea fi înscrisă. Pot doar să intuiesc un anume sens... Acest a crede sau nu, mi se pare a fi „semnul” (impus de realitate) aflat în centrul vieţii, al lumii, intersecţie vitală în calea destinului omenirii întregi. Degeaba cădere şi degeaba salvare, degeaba moarte, Golgota, dragoste ori ură, dacă omul nu crede nimic din toate astea. Realitatea construită în jurul celor amintite înainte, considerată ca fiind REALITATEA, aruncă în afara oricărei trăiri pe oricine refuză, din diferite motive (că ar fi prea complicat, că ar fi credinţa nu ştiu cărui om antipatic din diferite motive, că nu e timp, că nu contează ce crezi, etc) să creadă.
                Ar fi simplu să spun că omul acela care nu crede e ca şi inexistent. Dar cum aş putea face asemenea gest, când eu însumi sunt unul dintre cei care cred acum, dar nu am fost aşa întotdeauna?! Nu, fiecare om care nu crede, e centrul atenţiei întregului Cer, şi ar trebui să fie obiectului dragostei tuturor celor care cred.
                Care sunt implicaţiile, determinările, motivele, mecanismele declanşatoare ale lui a crede în Dumnezeu? Cât general şi cât specific în alegerea omului de a crede? 

vineri, 26 noiembrie 2010

Atingerea lui Isus

                „Și era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea iși cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi și s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. Și Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?". Fiindcă toți tăgăduiau, Petru și cei ce erau cu El au zis: "Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai intrebi: „Cine s-a atins de Mine"? Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere."  Femeia, cănd s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui și a spus în fața întregului norod din ce pricină se atinsese de El și cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: "Îndrăznește, fiică; credința ta te-a mântuit, du-te în pace." 
                                                 Evanghelia după Luca, cap. 8, vers. 43-48


                Am citit undeva în Carte, relatarea unei întâmplări simple, construite pe „întâlnirea” credinței puerile a unei femei păcătoase, cu puterea vindecătoare a unui „absurd” Isus. De ce credință puerilă? Cum poate un om serios, cu o teorie repectabilă despre viață, să creadă că atingându-se de haina lui Isus (atingând!, nu strângând la piept această haină magică, nu sărutând acest obiect făcător de minuni!), ceea ce nu au putut face toți medicii cunoscuți în acea zonă, se va întâmpla acum, fără explicații, fără cheltuială din partea ei, într-un timp prea scurt pentru a fi măsurat în secunde... De ce absurd? Cum poate un om înconjurat de mulțime, împins în toate părțile, din toate părțile, să se oprească brusc, nici mirat, nici indignat, întrebând: „Cine s-a atins de Mine?”, bineînțeles,  fără a aștepta răspunsul pe care un ucenic neatent e gata să îl dea... E greșit să cauți vindecarea trupească? Această întâmplare spune că nu. Dimpotrivă, căutând să capete această vindecare, o femeie a aflat... mântuirea.
                Care au fost urmările acestei întâmplări? Pentru aceea femeie „îndrăzneață”, îndemnul lui Isus a fost simplu: „Îndrăznește!”. Impulsul de a atinge haina lui Isus, nu a fost unul „dictat” de subconștienta învățătură primită la vreun curs de pregătire spirituală... Cred că L-a privit pe Isus de departe, din cauza bolii, semn clar al păcătoșeniei ei..., neputându-se apropia, a strâns apoi în inimă tot ce se spunea cu privire la El și la cele spuse de El, credința ei a început să crească, L-a urmărit apoi de departe, căutând prilejul unei situații în care să îi spună doar Lui, să îi spună TOTUL, să îi mărturisească, să se scuze poate... Dar iată ziua în care, fără calculele ei, Cel care o căuta pe ea, adevăratul Căutător al oamenilor, e atât de aproape! Petru cei din jur, strada devenise o scenă în care Isus, înconjurat de o mare mulțime de oameni, merge să rezolve problema altcuiva (fiica lui Iair), pentru ea, totul era cuprins într-o imagine statică, avându-L în centru pe Isus, aflându-se acolo pentru a rezolva problema ei... Nici urmă de mulțime, nici urmă de îndoială, era doar CLIPA, acea clipă... S-a gândit mai apoi cum de a reușit să treacă printre oamenii aceia, prin înghesuiala aceea, cu toată slăbiciunea dată de boala ei...
                Pentru o parte din oameni întâmplarea aceasta a lăsat loc unei mari necredințe: „și eu am atins această haină, mulți alții au atins această haină, dar nu s-a întâmplat nimic! Posibil să fie ceva în neregulă cu femeia, poate că totul a fost regizat, la fel ca multe altele...”
                Pentru o parte din participanți (participanții de atunci și cititorii de acum), ținta vieții lor a devenit apropierea de Isus și atingerea hainei lui. Unii din ei s-au pregătit ori se pregătesc și acum pentru o mare iluzie... E trist să îți dai viața pentru o vizită la „mormântul” lui Isus, Omul acela care nu și-a găsit locul în mormânt...
                Oprirea bruscă a lui Isus, explicația pe care o dă printr-o întrebare (tipic pentru Isus), semnificația gestului femeii din perspectiva lui Isus... Câteva cuvinte prin care TAINA a fost tradusă în limbajul inimii omenești: „cineva s-a atins de Mine...”(atenție, „de Mine, nu de haina Mea! ) Astfel, pentru o altă parte a omenirii, pentru cei care au reușit să citească relatarea până la capăt (Cartea se vrea citită până la capăt, atât în lungime, cât și în profunzime...), viața a devenit simplă, precum credința unei femei aflate pentru un timp scurt, împreună cu Isus, în centrul întregului Univers. Știu, felul acesta de om a existat și va exista mereu, trăind în așteptarea unei clipe, a unei întâmplări demult hotărâte, trecând altfel printre oameni și evenimente, cu privirea ațintită spre singura, adevărata țintă: atingerea lui Isus. 

duminică, 21 noiembrie 2010

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Pământul din calea Semănătorului. Pilda semănătorului (1)


Pilda semănătorului, Evanghelia după Luca, cap.8, vers.5 - 8

                M-am întrebat adesea, de ce un semănător priceput și-ar arunca sămânța în locuri în care ar fi imposibil să dea rod? În vreun loc prea aproape de drum, în locuri stâncoase ori în locuri cu spini... Să presupunem că oricare din locurile acestea, atunci când sămânța este aruncată, arată la fel. Astfel, pământul de lângă drum arată la fel de promițător ca și cel din mijlocul ariei, aspectul celui care acoperă stânca, nu vorbește de grosimea sa, iar spinii încă nu au crescut în locul despre care vorbește Pilduitorul. Dar ce om al pământului ar fi acela care își permite să arunce sămânța la nimereală, fără să fie interesat dacă aceasta poate aduce roadă sau nu? În nici un caz, omul care al cărui grânar a fost umplut cu trudă și cu atât de multe riscuri din partea lui...
                O imagine de esență a acestei pilde: desprinderea bobului de grâu din mâna semănătorului, căderea ei în brazda pământului și mai apoi îngroparea ei în pământ. Cred că pentru țăranul trăind din ceea ce îi dă pământul, la timpul semănatului, sămânța e mai prețioasă decât ceea ce are la ora aia în hambar. Pentru omul care și-a aplecat viața deasupra brazdei, această sămânță e promisiunea lui Dumnezeu că va fi bine! După dureroasa, dar necesara desprindere de care vorbeam, îmi imaginez acel om trecând mai departe mult mai sărac, dar cu pace în suflet, stând de-acum înaintea unui Dumnezeu în mâna căruia e speranța pentru viitorul lui. Actul semănatului e un act de credință. Probabil te vei întreba: mai are și altă variantă în afară de semănat? La fel cum un agricultor nu are timp și loc pentru a pune această întrebare, pentru el semănatul fiind ceva natural, la fel pentru o parte a omenirii nu încape întrebarea „Ce variante mai are omul, în afara credinței în Dumnezeu?” Nici într-un domeniu, nici în celălalt, acest fel de a fi nu înseamnă indiferență sau nedorință de cunoaștere.
                Care fel de pământ din pildă crezi că e felul pământului inimii tale? Oricare ar fi, semănătorul din pilda noastră, aruncă sămânța peste toată aria, chiar dacă el cunoaște bine locurile cu probleme. Te-ai gândit vreodată ce căuta Iuda Iscarioteanul printre ucenici? De ce a investit Isus într-un om care apoi Îl va trăda? Alegerea lui Iuda a fost șansa acestuia de a înțelege. Iuda însă a socotit-o ca pe o ocazie pentru care s-a pregătit toată viața... Prețiosul bob aruncat în fiecare fel de pământ, reprezintă dovada de dragoste a Unuia care și-a riscat viața pentru ca rodirea pământului să fie posibilă. Prin moartea lui Isus omul nu a primit bunătatea, ci posibilitatea, mai mult, dreptul, de a fi bun.
                De aceea, important nu e ceea ce ai tu în inimă și în viață atunci când te găsește Semănătorul. Important e ceea ce vei alege să rodească după ce sămânța dragostei și adevărului a căzut în inima ta... Poate că ar trebui să se țină cont de cât de greu ar fi unuia să facă binele și cât de simplu ar fi altuia să facă același lucru! Cartea ne spune simplu: „unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult”. Dumnezeu va da fiecăruia timpul și ocaziile de care are nevoie, asftel încât dorința lui de bine să poată da roadă. Pentru oricare ar fi timpul secerișului...    


marți, 16 noiembrie 2010

Despre atât de simplul „a ierta”

                  „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Evanghelia după Luca, cap.23, vers.34

                Ești obligat să ierți atunci când cineva greșește față de tine? Cât de grav poate greși o persoană față de tine, ca să mai poți ierta? Îl ierți mai ușor pe „superiorul” tău , decât pe cel pe care îl poți pedepsi fără urmări grave? Iertarea e chestiune de voință? Iertarea e influențată de felul în care cel greșit o cere? Iertarea se acordă mai ușor persoanelor care „nu știu ce fac”, chiar dacă acea greșeală doare asemenea crucii de pe Golgota? Dacă cei care L-au răstignit pe El au greșit fără voie, care să fie persoanele despre care știm sigur că greșesc intenționat? E vreo diferență între a greși fără voie și a greși „fără să știi ce faci”? Putem vorbi despre o educare în a ierta? Poate ierta o persoană care „nu greșește niciodată”? Ești de acord, că poate ierta doar omul față de care s-a greșit? Știai că poți acorda iertare doar celor care ți-au greșit (faptul că în mintea ta există persoane pe care consideri că le-ai ierta ușor dacă ți-ar greși, nu se socotește bunătate... )? Se poate numi iertare dacă motivul e unul egoist, adică liniștea celui care iartă și nu e dragostea creștinească? De ce Isus cere Tatălui să îi ierte pe cei care greșesc față de El? Iertarea nu era doar problema lui Isus? Care să fie motivația iertării cerute de Isus ucenicilor Săi? Dacă Dumnezeu este bunătate și dragoste, de ce nu sunt toți oamenii IERTAȚI și MÂNTUIȚI? Trebuie să îl ierți pe cel care, deși ți-a greșit, socotește că nu are nevoie de iertarea ta? Crezi că iertarea ta îl va schimba pe cel iertat, ajutându-l să greșească mai „greu”? Ce fel de om trebuie să fii pentru ca iertarea care ți se acordă, să însemne pentru tine încurajare în a greși mai departe? Când trebuie să te ierți pe tine însuți, cine pe cine trebuie să ierte? Ce efect ar trebui să aibă credința că fiecare greșeală față de oameni  însemnă întâi o greșeală  față de Dumnezeu? Poate ierta doar omul care știe ce însemnă greșeala? Oare greșeala și iertarea sunt doar simple probleme de comunicare? Poți numi dușman, o persoană care nu ți-a greșit niciodată, cu nimic? Poate ierta cel care nu a fost iertat? Într-o lume dreaptă, iertarea e doar o excepție de la regulă? Iertarea înseamnă mai mult decât uitarea greșelii? E corect să îi așezi pe cei care ți-au greșit într-o „listă” aparte, socotind greșeala lor un posibili precedent pentru ce va urma? Cum se poate ierta din respect față de om?  

joi, 11 noiembrie 2010

F. M. Dostoievski:


„Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!”

Drumul nu e o țintă, iar casa nu e un drum...




Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Evanghelia după Ioan, cap.14, vers.6

O mare parte a creștinismului încearcă să își țină privirea ațintită spre Dumnezeu, amintindu-și rar că unul din sfaturile Scripturii e să Îl căutăm și să Îl cunoaștem pe Iisus. O altă parte a celor care se numesc creștini, se opresc smeriți lângă crucea de la Golgota, socotind că drumul lor s-a încheiat aici.
Din versetul de la început (aici îmi vorbesc în primul rând mie, celui împărțit „echitabil” între cele două tabere...) încerc să îmi stabilesc traseul spiritual: ținta finală e Tatăl, drumul trece pe la Iisus, mai mult, tot din acest verset, Iisus este chiar Drumul pe care îl am de străbătut! Dar din atâtea drumuri care îmi par a fi adevărate, despre care unii încearcă să mă convingă că sunt adevărate, pe care să îl aleg? Cartea îmi pare a fi enorm de mare, atunci când mi se spune pur și simplu „citește și vei înțelege”. Problema adevărului e una dezbătută de oamenii „mari” ai acestei lumi și nici măcar ei nu au ajuns la rezultate „finale”. Care sunt șansele mele? Dacă întrebarea „care este adevărul și care este drumul pe care să îl urmez?” e cea care îți răscolește viața (dacă nu apelezi la neverificata „imposibilitate” de a distinge adevărul și calea dictată de acesta, pentru a-ți urma viața pe o „lipsă” de cale...), atunci, cred eu, sunt deja pe drum. Am făcu deja primii pași în direcția bună. Niciunul din cei care au ales să nu Îl urmeze pe Iisus, nu își vor „chinui” zilele cu întrebări legate de absolutisme.   
Cum poți ști însă dacă ești dintre cei care sunt sinceri în căutarea lor? Ei bine, oricare dintre cei sinceri, atunci când vor primi de Sus unul din „micile” adevăruri pe care le poate purta, nu va trece indiferent pe lângă el. Va da tot ce are pentru ca adevărul acela să devină al lui și astfel el să devină parte a Adevărului. Ce sunt adevărurile „mici”? Toate cele care încep printr-un „Dumnezeu spune”și se termină printr-un „Dumnezeu a spus!”, fără adăugări, fără probabilul omenesc... Iar Dumnezeu a ales să spună printr-un Iisus întrupat, printr-o Carte (deloc veche, dat fiind faptul că e dintotdeauna și scrisă pentru totdeauna), prin fapta unui om sau prin ceea ce a pus El Însuși în natură.
Ce se poate spune însă despre posibilitatea unei vieți asemenea celei cerute de Dumnezeu? Dacă acest fel de viață e tocmai unul lipsit de viață...? Tot în partea din Carte citată la început, se pot citi clar cuvintele lui Iisus: „Eu... sunt viața.” De la el omul primește înțelegere asupra tuturor lucrurilor, motivație pentru faptele lui, pentru răbdarea și pentru bunătatea lui.
Iar bucuria unei asemenea vieți e dată de însăși ținta ei: „Nimeni nu vine la Tatăl...” Trebuie să îmi aduc aminte mai des că atunci când mă hotărăsc iar și iar că trebuie să fiu, să fac sau să am, prin fiecare din toate astea încerc să mai fac un pas către CASĂ, către Tatăl, către locul la care raportată fiind orice faptă sau trăire își va primi adevărata valoare.
Oricare ar fi calea aleasă, faptul că suntem în viață însemnă că încă nu e prea târziu. Oricare ar fi planul nostru pentru viitor, el înseamnă nimic dacă nu ne duce mai aproape de casă. Dar asta o știu doar cei care au cunoscut amarul gust al înstrăinării. Și nimeni nu s-a hrănit mai mult cu acest amar, decât Străinul Acela care prin moarte a devenit cale de întoarcere, pentru ca toți să se simtă de-ai Casei...  

miercuri, 10 noiembrie 2010

adevăr prezent


„Lumea are nevoie de creștinism; creștinismul are nevoie de dragostea pe care doar creștinii i-o pot oferi.”

miercuri, 27 octombrie 2010

Să ne întoarcem pentru a merge înainte


„Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pămînt; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum.” 
                                                                                             Evanghelia după Marcu, cap.4, vers. 27, 28

                Dacă Isus ar fi printre noi în aceste zile așa cum a fost cândva printre agricultorii de altădată din Israel, ar mai spune această pildă? „Ultimele” descoperiri în domeniu, nu l-ar atenționa asupra a ceea ce se întâmplă în pământ, de data aceasta „știind ce...”? Oare teologia ar fi de acord cu creșterea Împărăției lui Dumnezeu în noi și printre noi, acceptând cu seninătate acel „fără să știe”? Referindu-mă la agricultură și la teologie, vorbesc de „atot-știutorul” ascuns cu grijă în fiecare din noi, pentru că nu putem să ne certăm cu știința ori cu teologia... Cât de greu mi-ar fi mie să accept că adevăratele minuni  ale lumii sunt deasupra cunoașterii și înțelegerii mele? Cât ar trebui să mă reduc la simplitate ca să pot dormi noaptea și să stau treaz ziua, convins fiind că mi-am făcut bine partea din „afacere”? Prin prisma acestei pilde, mare parte a creștinismului de astăzi e caracterizat de nesomn, de zile de aplecare asupra pământului în care „trebuie” să se întâmple ceva, de puțină încredere în ceea ce Altcineva a promis că va face pentru el și de foarte puțină încredere în ceea ce el poate face din ceea ce i s-a cerut să facă. E adevărat că omul își câștigă cu trudă pâinea (dacă tot s-a auto-blestemat la așa ceva...). Dar cum poți împăca asta cu seninătatea? Agricultorul își poate perfecționa uneltele, dar nu trebuie să uite că misterul nu poate fi atins. Că tot ceea ce poate face, e să îngroape sămânța în pământul său. Creștinul poate să își perfecționeze uneltele (asta înseamnă mai mult decât Biblia cu pagini aurite), poate purta Cartea în telefon, poate avea la îndemână nenumărate traduceri și interpretări, dar trebuie să înțeleagă că efortul și munca lui nu pot înlocui misterul schimbării promis de Cuvânt. Că tot ceea ce poate face el, e să se hrănească cu Adevărul, așa cum ogorul se hrănește cu sămânța... 
                Oricât de complicate ar fi mijloacele de lucru pentru agricultor sau creștin, lui îi rămân de făcut lucrurile simple. Și nu șade bine omului care se ocupă de simplități, să poarte chipul Omului asupra căruia atârnă destinul întregii omeniri... 

miercuri, 20 octombrie 2010

Risipitorul tată al fiului risipitor




Evanghelia după Luca, cap.15, vers.11-32


                L-am simpatizat, l-am urât, l-am iubit, l-am desconsiderat și apoi reconsiderat. La urma urmei era un risipitor și nu unul oarecare. Făcuse risipă de... avere (nu știu de ce am impreisa că majoritatea cititorilor Cărții sunt afectați cel mai mult de risipa averii), dar mai ales abuzase de bunătatea părintelui său, producând atâta suferință. Cât despre relația cu fratele mai mare...
                Contradictoriu personaj! Dar ăsta nu e decât un motiv să ne apropiem ceva mai mult. Ce a primit de la tatăl său când a plecat de acasă? Și dacă l-a iubit atât de mult, de ce nu l-a oprit din drum? Mie unuia mi-e simplu motivul: pentru că voia să îl aibă întreg. Un om cu astfel de vise, bune sau rele, nu poate fi legat, fiindcă într-o bună zi te vei trezi că ai lângă tine trupul lui, în timp ce sufletul i-a plecat departe... Iar tata a înțeles asta, pentru că dragostea poate înțelege asta! Felul în care și-a așteptat fiul ne arată ce a contat pentru acest om la plecarea lui. Era învățat cu așteptarea. Fiul cel mare a plecat de multă vreme de lângă el, împărțindu-se inegal între muncă și câștig. Adevăratul său câștig nu l-a dorit niciodată. Viața, cât a fost ea să fie a trecut zâmbind pe lângă el, omul încruntat, preocupat mereu de lucrurile serioase din jurul LUI... Și iată cum , părintele a doi copii trebuie să învețe singurătatea și așteptarea. Ce poate face mai mult?
                Ce fel de om crezi că așteaptă Dumnezeu stând undeva la Porțile nu știu cărui Cer? Fiul risipitor din povestirea noastră trăiește în lumea „lui”, sunt sigur alta decât aceea care îi tulburase atâtea zile și nopți. De câte ori a alungat gândul întoarcerii acasă, nu știu. De câte ori a înțeles că a merge înainte nu mai are nici o logică și nici o speranță. Doar că pentru omul care privind înapoi vede un tată prădat de ceea ce era a lui și un frate furios, parcă bucuros de plecarea lui de acasă, întoarcerea nu e o variantă. Înaintarea pe drumul pe care a pornit e o continuă coborâre. O întunecare lentă și sigură, aducătoare a liniște amară, a depărtare de sine și de viață... Cum s-a transformat chipul tatălui în mintea lui? Nici asta nu poate fi greu de explicat. Dacă l-ar fi cunoscut așa cum este el, tânărul acesta nu ar plecat niciodată de acasă. Știa despre el că e un om bun, întâmplări așezate undeva în adâncul memoriei reveneau acum cu putere, parcă pentru a contrazice sfaturile mincinoase ale lumii în care era acum închis.
                Într-o zi, o zi pe care ar fi dorit să o repovestească mereu, fiind o zi a bucuriei și a începutului, în același timp o zi pe care ar fi dorit-o ștearsă din minte datorită acelei suferințe ajunse la capăt, ei bine, în acea zi a „riscat” tot ce avea! Ce putem însă spune despre risc, privind din perspectiva părintelui său? Riscul era unul singur, acela de a alege să nu se mai întoarcă. Dând timpul înapoi, acest om, acum în vârstă, ar fi putut vorbi despre „risipa” lui de dragoste față de copilul sosit pe lume, „risipa” de răbdare față de cel care va deveni cândva nerăbdător să plece de lângă el, „risipa” de cele adunate cu trudă, care deveniseră „partea lui” și acum „risipa” de timp în așteptarea celui care TREBUIA să se întoarcă. 
               Dacă în toată această poveste aș atribui rolul de părinte lui Dumnezeu, iar în rolul de „căutător” m-aș vedea pe mine însumi, cred că aș putea spune câte ceva despre ceea ce oamenii numesc viață. Am riscat toul când nu mai aveam nimic... Cel mai tare m-a speriat „fratele mai mare”, omul religios care își luase foarte în serios rolul de bodyguard al lui Dumnezeu și de paznic al Cerului pe care Dumnezeu îl pregătise pentru mine. Îngerul așezat cândva de Dumnezeu la poarte Edenului fusese retras de multă vreme... 

marți, 19 octombrie 2010

O cruce de nimeni înțeleasă


                  Nu era nicidecum un personaj oarecare. A pătruns în istorie printr-o ușă întredeschisă... I-am urmărit doar plecarea. De fapt, acest Baraba e omul care a fost văzut doar plecând, dispărând nu se știe unde. Imaginea lui e una... cenușie, neclară, însă încărcată, nu știu de ce, de negativ. Probabil mulți oameni construiesc această imagine comparând personajul cu persoana lui Isus. Indiferent de circumstanțe, Isus ar fi fost condamnat la moarte. Cu Baraba sau fără el, istoria s-ar fi derulat la fel. De ce importanța lui Baraba în toată povestea tinde spre zero... ?
                  V-ați gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă Isus era cel ales să fie liber? Isus pe care îl cunoaștem astăzi, ar fi acceptat situația în felul ăsta? Oricum ar fi fost, juridic vorbind, Isus nu a murit în locul lui Baraba. Și nici Baraba, dacă ar fi fost el alesul pentru răstignire, nu ar fi murit în locul lui Isus. De ce totuși a fost ales acest Baraba să fie amintit de-a lungul secolelor? Cred că este reprezentativ pentru o anume categorie de oameni. Baraba cunoștea un mare adevăr, pe care îl cunoșteau mai toți evreii la ora aceea: lui Isus nu i se găsise nici o vină! Era însă acesta un motiv pentru Baraba de a refuza eliberarea? Sau poate că viața îi transmitea un mesaj simplu...: „Baraba, ești un norocos!” Eu cred că în toată scena răstignirii există un gest care desparte lumea în două categorii: a privi în ochi pe Isus. „A privi în ochi”, de data asta, înseamnă a deveni conștient că în următoarea secundă vei lua o hotărîre. În strigătele mulțimii întărâtate la a alege, agitația soldaților romani, îngrijorarea de pe fețele conducătorilor evrei și ale conducătorilor romanilor, Baraba cred că a simțit singurul loc situat „deasupra” evenimentului. Fără acel punct, totul s-ar fi armonizat (nu știu dacă putem vorbi despre armonie în ce privește scenariile răului) într-o manifestare a răutății, minciunii și înșelătoriei. E vorba despre chipul lui Isus. Cred că Baraba a ales să nu privească acel chip. E ca și când ar fi intuit că o privire în direcția aceea ar însemna schimbare și responsabilitate..., ar fi însemnat poate să își recunoască felul de viețuire de până atunci și i-ar fi răpit bucuria „eliberării”, acelei eliberări nemeritate, rezultat nu a dragostei unui popor față de ai săi, ci a urii față de Cineva care a ales să fie altfel. Astăzi, „altfel” tinde să devină un simbol al libertății. Dar nu orice „altfel” merită asta. Poți alege să fii altfel în bine și poți alege să fii altfel în rău.
                  A existat mereu în istorie o categorie de oameni „Baraba”, oameni care au preferat să privească la direcțiile indicate de mulțime în societate, politică sau religie. Oameni care au dispărut în istorie fără să lase urme, poate doar gustul amar al unei vieți trăite degeaba. Oameni care au știut întotdeauna că orice privire îndreptată înspre Isus le-ar schimba viața și le-ar reda libertatea.
                  Dar aici nu e vorba de tine, cititorule, aici e vorba de altcineva. E vorba despre acel Baraba care a murit răstignit în ziua morții lui Isus, pe o cruce de nimeni neînțeleasă.

luni, 18 octombrie 2010

confuzie?


„Oare de ce atât de mulți oameni se poartă cu Dumnezeu ca și cu Unul care are față de ei nenumărate cereri, în timp ce El prezintă mereu o singură mare ofertă?...”

duminică, 17 octombrie 2010

vineri, 15 octombrie 2010

altfel de educație

Nicolae Iorga:

„Pedeapsa cea bună se face cu mai multe lacrimi din partea celui ce pedepseşte.”

suficient

 Vance Havner

„Fulgii de zăpadă sunt firavi, dar e suficient să rămână împreună pentru a opri traficul.” 

A privi și a vedea



„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Evanghelia după Ioan, cap. 14, vers.9)

                  Câți și ce fel de oameni L-au văzut pe Isus? L-au văzut oameni de rând și L-au văzut învățații vremii de atunci, L-au văzut soldații și L-a văzut Pilat și conducătorii armatei romane din locul acela, L-au văzut copii și oameni în vârstă, oameni „buni” și tâlhari... Câți și ce fel de oameni din ziua de astăzi L-au văzut în Carte și în viețile lor? Filip, cel care îi cere lui Isus să vadă pe Tatăl, era cu Isus de multă vreme. L-a văzut în fiecare zi și L-a auzit în fiecare zi. Cât de „simplu” trebuie să fie să stai lângă El în fiecare zi fără să Îl vezi?... Cât de egoist să fii să stai lângă El și să te uiți doar la tine? Ce ar însemna să Îl vezi pe Isus: ucenicii stăteau lângă un Isus care se îndrepta cu groază spre Golgota, dar gândul care le stăpânea mințile era „ce se va întâmpla cu noi, cei care te-am urmat...?” 
                  În fiecare zi Isus e cel care așteaptă, El e unul din adevărații așteptători ai venirii Lui. În fiecare zi trece cu tine prin toate întâmplările. Credința în El nu înseamnă doar semne și minuni, vise și descoperiri de tot felul. Înseamnă și umblare prin viață având încredințarea că El veghează asupra ta. Astfel, se pot întâmpla bune sau rele, câștiguri sau pierderi pe toate planurile (deși, de multe ori câștigul se poate dovedi la un moment dat ca fiind pierdere), bucurii sau tristeți. În fiecare din momentele vieții poți alege să privești la tine, iar creștinismul pe care îl prezinți (indiferent dacă vrei sau nu) va fi exteriorizarea reacțiilor tale la ceea ce trăiești sau poți alege să privești la El și atunci ceea ce vei arăta lumii, va fi reacția Lui Isus față de cele ce se întâmplă. 
                    Simplă și mare binecuvântare pentru cel care privind în direcția Crucii alege să Îl vadă pe Isus...

vineri, 8 octombrie 2010

Dincolo de bine și rău

                 Nu înfățișarea răului ar trebui să fie preocuparea oamenilor, ci realitatea lui. Îl putem numi diavol, putem accepta varianta „cornițe” (deja vorbim despre diavolul alintat...), accepta coada și privirea răutăcioasă și bineînțeles, urmând această metodă, putem scoate răul în afara realității. La nici doi pași... ignorarea răului ca ființă, ca inteligență, deci ca posibilitate de a influența, a pregăti planuri sau a întinde capcane. Apoi putem vorbi mai ușor despre diavol ca parte a ființei umane și despre un iad ca fiind viața de pe pământ. Urmează extinderea studiilor asupra psihicului uman, pentru că nu poți înțelege existența unei atât de mari capacități a omului de a face răul atât în dreptul celorlalți cât și asupra lui.
                 De acord că „schema” asta e una primitivă, deci simplistă. Aceeași schemă (cu variațiile de rigoare) se poate aplica binelui. Și ce spectacol ne oferă binele și răul locuind în aceeași minte a unui om, după ce am reușit să desfințăm Cerul... Câte comparații (nemotivate clar) între oameni, câte tratamente diferențiate funcție de fapte, atitudini sau „istoria” grupului din care face parte individul!  
                 Dar și Cartea vorbește despre o împărțire a oamenilor în diferite grupuri. Mai mult, despre o despărțire a omenirii, care duce la nefuncționalitatea unor mecanisme al căror rost ar fi fost acela de a face posibilă trăirea împreună a oamenilor. Tendința spre înfăptuirea binelui sau aceea de a face răul sunt cele care fac diferența. Însă, pentru o corectă înțelegere a acestei împărțiri, trebuie să înțelegem manifestarea acestei tendințe la un alt nivel decât o facem de obicei. Sunt oameni care spun „de bine” și fac răul și sunt oameni pe care îi numim răi, dar care sunt gata să facă binele. Avem într-adevăr „acces” la a cunoaște omul așa cum este el?
                 Din tot ce am înțeles până acum, rolul meu ca om care trăiește între oameni e descris de câteva accepțiuni simple:
- Pământ și oameni la un loc, în centrul unui lupte reale între bine și rău
- pentru a face binele (eu am ales să cred că asta e dorința fiecărui om) omul trebuie să învețe să facă diferența între bine și rău, iar mai apoi să dobândească o anume capacitate de a face binele. Nu cred că suntem dotați din naștere cu această capacitate, dar cred că pe parcursul vieții, ni se oferă șansa alegerii, iar realitatea acestei șanse e garantată de Dumnezeu.
- în ce îi privește pe cei din jurul său, nu cred că omul are „puterea” (atât de dorită de unii...) de a cunoaște tot ce se întâmplă în mintea și inima lor
- marea responsabilitate a fiecărui om în ceea ce înseamnă viața, e să învețe să iubească uitându-se pe sine (obiectiv cu o înălțime considerabilă...), lăsând în seama lui Dumnezeu acoperirea nevoilor sale. Modelul e simplu de înțeles: fiecare om e ținta iubirii celorlalți. Nimeni nu rămâne pe dinafară. Credeți că ceea ce spun nu se aplică acestei lumi? Eu zic că se aplică, doar că ar trebui să vorbim mai mult despre sacrificiu. Iar cei care au o singură viață și o singură lume e normal să nu fie dispuși la așa ceva. Fără dragoste nu se poate vorbi despre înțelegerea omului. Dragostea e „laboratorul” în care cercetările noastre asupra vieții și omului se pot desfășura în condiții normale.
                 În rest, mă tem că ar începe să curgă sfaturile, deci ar fi prea multă vorbărie. Așa că mă opresc aici. Spor la viață!

marți, 5 octombrie 2010

părere



„Mai mult decât chestiune de metodă sau investigație, adevărul se acceptă prin credință.”

vineri, 1 octombrie 2010

Sătul de atâta degeaba


„Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești.
Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd,
Au urechi, dar nu aud, au nas, dar nu miroase,
Au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg;
Nu scot nici un sunet din gâtlejul lor.
Ca ei sunt cei ce-i fac; toți cei ce se încred în ei.”
(Psalmul 115, vers.4-8)

                   Ați întâlnit oameni care vorbeau cu zel despre... nimic? Adică spuneau multe cuvinte, tăceau mai deloc și totuși din toate spusele lor, nu rămânea mai nimic. Din ceea ce scrie în Psalmul 115, asta pare cel mai ușor de observat. Cartea ne spune simplu: fără Dumnezeu, niciuna din capacitățile cu care a fost înzestrat un om, nu va putea fi folosită așa cum ar fi trebuit să fie. Sunt două modalități în care omul se raportează la Dumnezeu ca ființă superioară. Își alege imaginea lui Dumnezeu din Scripturi, urmărind cu atenție și învățând din cele scrise acolo sau pur și simplu dă voie minții să plăsmuiască un dumnezeu pe placul său și după voia lui. Și acest al doilea „dumnezeu” are posibilitatea de a fi susținut cu argumente din Scriptură, dar nu cu Scriptura întreagă, autorul său căutând și alegând cu grijă cele ce sunt pe placul său. Din Psalmul 115 aflăm că omul va deveni asemănător dumnezeului căruia i se închină. Cei care aleg să se închine lui Dumnezeu, vor trăi și ei așa cum a trăit Isus. Cei care aleg altfel, vor trăi așa cum ar fi trăit dumnezeul imaginației lor printre oameni. Percepția umană își poate găsi obiectivele în două dimensiuni: una reală, în care Dumnezeul real există, și una „mai puțin reală”, fără Dumnezeu și fără mântuire. Diferența între real și mai puțin real, o fac nu senzațiile și percepțiile, ci rezultatul acțiunilor care produc senzațiile și percepțiile rexpective. Astfel, durerea – doare real, cuvintele – transmit real, picioarele – umblă și îl poartă pe om, dar diferența se face comparând rezultatele. Astfel, omul lui Dumnezeu vede realitatea și împreună cu Dumnezeul său poate lua hotărâri corecte (și mai ales HOTĂRÂREA corectă), luând în calcul toate datele problemei, precum și efectele în viitor ale acesteia. Acțiunile sale nu sunt fără un scop. Poate discerne răul și binele celor văzute sau auzite. Cele mirosite la rândul lor, influențează atât cât spune rațiunea că pot influența. Fără a fi „roboțelul” care și-a pierdut libertatea, acest om închinat lui Dumnezeu prin propria voință, acum învață cum se folosesc cele dăruite lui de Dumnezeu. Nu găsesc nici o urmă de libertate în a fi purtat în toate părțile de atotstăpânitorul „așa vreau eu”, condus de o așa numită „trăire” a clipei. Cel mai mare risc, socotind viața ca întreg cu toate legăturile ei, mi se pare a fi pierderea acestei vieți printr-o trăire degeaba. Vă puteți gândi la oamenii calculați, educați, gata să impresioneze prin purtarea lor, dar dacă toată viața lor înseamnă 70 de ani de trecere pe aici, chiar aducând oarecare contribuții la dezvoltarea cunoașterii în lume, dacă asta e totul nu văd marea realizare. Dacă totul se termină la mormânt, nu prea înțeleg rostul vreuneia din acțiunile omului, cu excepția aceleia de a-și alege... mormântului. Ne putem asemăna, fără a greși prin aceasta, insectei închise în borcanul de sticlă, ale cărei mișcări disperate, cărora această vietate le dă toată importanța și în care își pune speranțele. Bineînțeles, omul care ține borcanul în mână știe că aceste mișcări sunt degeaba. Gândacul trăiește realitatea lui. Eu numesc această realitate de gândac „mai puțin reală”. 
                  Înainte să aleg să cred în Dumnezeu, ca un ateu practicant ce eram cândva, i-am spus Ființei pe care refuzam să o numesc Dumnezeu, că nu am de gând să îi dau viața mea. Dar cred că am făcut „marea greșeală” (pentru care mă voi felicita toată viața), de a-I da voie să mă înalțe puțin deasupra existenței. Și asta a fost tot. Am renunțat imediat să mă mai obosesc încercând să escaladez pereții blestemați ai borcanului. Eram sătul de atâta degeaba.

joi, 30 septembrie 2010

Binele dumnezeiesc

1 Ioan, cap.2

                   Ai trăit vreodată cu impresia că respectând o poruncă a lui Dumnezeu, ai săvârșit o faptă bună? Cunoscând „filosofia” creștină, departe de oamenii lui Dumnezeu acest mod de gândire. Ascultarea de Dumnezeu poate fi privită din două unghiuri, puțin diferite: ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (în 1Ioan, cap.2, ni se spune că oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu păzesc poruncile lui Dumnezeu, așa cum le înțeleg ei mai bine) și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Cea dintâi ascultare, după cunoașterea lui Dumnezeu și după ceea ce Cartea numește naștere din nou, devine una naturală (deși nu lipsită de efort, de luptă, cred eu) și este primită ca dar a lui Dumnezeu. E de fapt o schimbare a caracterului, a felului de a fi al unui om, a valorilor susținute și a credinței lui. Și e o minune a lui Dumnezeu în tot ceea ce va fi el de-acum înainte. Omul, oricare și oricum ar fi fost el, va lupta ca să fie drept, dar și înțelegător, să fie cinstit, să fie cel dintâi când e vorba de fapte bune, etc. Această schimbare e rezultatul comunicării dintre Dumnezeu și om. Citirea Cărții e doar o parte a acestei comunicări. Ea te îndeamnă la ceea ce așteaptă Dumnezeu: dialog. Pasul acesta îndreaptă spre relație. Cu cât mai mult cultivată această relație, cu atât se va îmbunătăți calitatea ei. Dialogul cu Dumnezeu din mintea celui ce crede și nu neapărat de pe buzele lui, gânduri netransformate în cuvinte, aceasta este o parte pe care cei care cred nu o pot explica celor care nu înțeleg credința. Care este partea vizibilă? Fapta! Până la acest punct, creștinul a fost pregătit să facă binele. De acum încolo, ca dezvoltare a relației cu Dumnezeu, urmează ca el să învețe cum binele poate să fie făcut... bine, mai mult, un bine făcut dumnezeiește. Pentru început omul trebuie să se împace cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu sine însuși. Are apoi marea șansă de a înțelege că face parte din omenire și că asta înseamnă mai mult decât fugă sau interes de orice fel. Poate înțelege că are dreptul să fie copil al lui Dumnezeu. Și mai mult, că are posibilitatea de a alege să devină omul bun, ideal pus de Dumnezeu în fiecare din noi, dar imposibil de atins fără El... Ce urmează apoi? După ce ucenicul a înțeles și a fost de acord cu ceea ce Maestrul i-a prezentat drept „regulament” al uceniciei, urmează zilele și nopțile acestei ucenicii. Urmează trăire împreună cu Isus, observare și învâțare a gesturilor Sale, întrebări și răspunsuri, pentru ca în timp, îndeplinind „sarcinile” pe care i le-a încredințat Dumnezeu, să devină omul care poate sluji omenirii după planul ceresc (pentru că prezența Lui Dumnezeu în omenire, nu înseamnă fapte bune înfăptuite la întâmplare). Lucrurile aceastea nu se întâmplă în dreptul unui singur om. Fiecare e pregătit pentru ceea va urma să se întâmple în viața lui, cu condiția rămânerii lângă El. Ei bine, credința mea e că totalitatea acelor oameni care L-au lăsat pe Dumnezeu să le explice poruncile Lui (ceea ce cere de la ei) și să le schimbe caracterul după voia Lui și care au rămas lângă El (în felul lor, nu vorbesc aici de „aliniere”) învățând înfăptuirea binelui așa cum e binele înțeles de Dumnezeu, ei bine, această totalitate e de fapt Biserica despre care și căreia îi vorbește Cartea. Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus – partea aceasta nu se referă nici la purtarea îmbrăcăminții pe care a purtat-o Isus pe pământ, nici la aducerea unui animal pentru jertfire, nici la vreun alt amănunt cultural aparținând contextului istoric al timpului în care a trăit Isus pe aceastp planetă. Se referă la felul lui de a fi – bunătate, milă, credincioșie, dreptate și la ceea ce stătea la baza tuturor planurilor și acțiunilor Sale – atât de repetata afirmație a Lui – „nu fac nimic de la Mine” (Evanghelia după Ioan, cap.5, vers.19). Și poate de aceea se poate spune în dreptul omului (subiect mult discutat și posibil puțin înțeles) că nu va fi mântuit prin faptele sale...

luni, 27 septembrie 2010

...gândul acesta


„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Epistola lui Pavel către filipeni, cap.2, vers. 5)
                 
                  Cred că vă sunt cunoscute cuvintele, des folosite de medici: „să nu mai bei”, „să nu mai fumezi, „să nu mai...”, ori dimpotrivă, „trebuie să faci” și știe el bine cam ce trebuie să faci. Toate cerințele de felul ăsta, fără îndoială că au o țintă clară și sănătoasă, dar pentru mulți oameni sunt lipsite de „putere”. E cam degeaba să ți se ceară să te lași de unele obiceiuri, fără să ți se dea și mijloacele prin care poți îndeplini această cerință. Uneori, lângă aceste mini-porunci medicale se așează la vedere și consecințele, iar atunci sunt respectate mai serios: „să nu mai bei, că mori”, „să nu mai fumezi, că faci cancer...” și alte vorbe folosite înspre binele omului. Doar că perioada aceasta a educației, de tip pedeapsă-recompensă, folosită cu „rezultat”, funcționează la copii, într-o perioadă în care deprinderile sunt necesare pentru o viață „normală”, iar posibilitatea înțelegerii prin explicare logică lipsește. Să fie oamenii „mari” lipsiți de o asemenea capacitate de înțelegere? Să fie nevoie de pedepse și de recompense pentru a face lucrurile bine? Revenind pe terenul credinței, nu cred în metoda, pe nedrept atribuită lui Dumnezeu, de a speria sau a bincuvânta oamenii, cu scopul de a-i face să aleagă Cerul. Care să fie explicția versetului de mai sus? Pavel, la prima vedere, se comportă ca și medicul care dă sfaturi, presupunând că omul are capacitatea de a le urma: „Să aveți în voi gândul acesta...”. Nimic mai simplu în a face alegeri bune și a trăi o viață binecuvântată, dacă ai în tine gândul acela... Dar cum să încapă în mintea omului acel gând? E mult prea „înalt” pentru mintea mea „joasă”. Neînțelegerea vieții creștine are la bază o alăturare neinspirată: porunca venind de la Dumnezeu alături de imaginea omului construită pe știința omenească. Pentru ca lucrurile să aibă  un sens, trebuie să aplicăm cererea lui Dumnezeu la un om a cărui imagine e construită din ceea ce văd ochii lui Dumnezeu. Este într-adevăr o absurditate să ceri unui om să iubească, când printr-o simplă auto-analiză el vede clar că e un mare egoist, capabil doar de o greșită iubire de sine. E la fel de greu în cazul acesta ca omul să creadă că simțurile și experiența îl înșeală, că percepția lucrurilor văzute, pipăite, auzite de atâta vreme e una greșită. Porunca lui Dumnezeu are mereu alături asigurarea lui Dumnezeu că există capacitate. Privind lucrurile în felul acesta, înțelegi ce îți spune Dumnezeu prin versetul din Epistola către Filipeni? Prin întoarcerea la Dumnezeu și prin încredere în Cuvântul Său ai primit darul și harul unui adevărat fiu de Dumnezeu: chemarea, deci posibilitatea de a gândi și a vedea lucrurile așa cum le-a gândit și le-a văzut Isus.  Ce înseamnă asta pentru tine?  

joi, 23 septembrie 2010

Gustul adevăratei Pâini

„Drept răspuns, Isus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat.” (Evanghelia după Ioan, cap. 6, vers.26)

                  Cauză și efect. Nevoia și satisfacerea acelei nevoi. Punctul A și dorința de a ajunge în punctul B. Eu și... alt eu. Când nu mai contează drumul și nici mijlocul de deplasare sau modul de funcționare al acestuia, s-ar putea să fii unul din cei aflați în grupul căruia i se adresează Isus. Bineînțeles, minunea a avut ca scop și săturarea celor flămânzi. Cuvântul lui Isus nu era o mustrare pentru cei cărora le-a adresat cuvintele. Mustrarea e departe de a se înscrie între „plăcerile” lui Dumnezeu. De multe ori mergem înaintea lui Dumnezeu cu gânduri neclare, cu cereri formulate greșit sau cu dorințe ale căror împliniri nu le înțelegem pe de-a-ntregul. Și cred că una din preocupările lui Dumnezeu, e aceea de a ne clarifica lucrurile, de a ne ajuta să înțelegem adevărul („Adevărat, adevărat vă spun...” ). Oamenii care Îl căutau acum pe Isus, s-ar fi putut mulțumi cu primirea pâinii de care aveau nevoie. Dar felul acesta de a înțelege lucrurile i-ar fi oprit pe aceștia de la primirea adevăratei Pâini coborâte din Cer de la Dumnezeu. Trăim zilnic minunile Lui: adormim în fiecare seară și ne trezim în fiecare dimineață fără a înțelege ce înseamnă „a dormi”, folosim zilnic pâine, fără a înțelege minunea încolțirii bobului de grâu îngropat în pământ, alergăm întruna socotind normalitatea bătăilor inimii, mirați fiind doar de anormalitatea funcționării ei (deși minune nu e îmbolnăvirea unei inimi prost tratate, ci mai degrabă faptul că bate fără oprire atâta amar de vreme), socotim obișnuință răsăritul și apusul soarelui, chiar dacă nu avem nici o șansă să le controlăm. Cât de important e pentru noi să ne odihnim, să ne hrănim, să fim sănătoși? Repet, Isus nu a reproșat oamenilor că L-au căutat pentru a primi de la El pâine. Poate că aceștia ar fi trebuit să înțeleagă că pâinea, oricare ar fi fost modul în care aceasta ajunge le ei, tot de către Isus trimisă, că nu era nevoie de eforturi deosebite pentru a primi această pâine. Mai mult, ar fi trebuit să înțeleagă că odată ajunși la Isus, binecuvântarea spre care puteau întinde mâinile era mult mai mare! 
                   Poate că învățătura pentru noi, cei de azi, ar fi următoarea: nu e nevoie de efortul de a te purta creștinește, de a merge la o biserică, de a-ți rândui viața după standarde uneori „omenești, deci prea înalte”..., doar pentru a fi sigur că primești de la Dumnezeu viață, sănătate sau hrană. Aceste lucruri le primesc de Sus și cei care nu merg săptămânal la o biserică și nu se declară creștini. Nu pâinea la care erau atenți oamenii, era mesajul venit de Isus. Mesajul venit de Sus era chiar Cel care a împărțit această pâine. Caută-L pe Isus pentru Isus însuși! Uită de ceea ce ai nevoie, ascultându-L pe El! Și asta, pentru ca într-o zi să înțelegi adevăratul preț al hranei, al hainei de pe tine, al sănătății, al vieții și al morții omului căruia i-a vorbit Isus.

Nichita Stănescu:


„Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”.

asupra dimineților



„Știai că poți alege ca ziua de astăzi, cu partea ei întunecată cu tot, să fie dimineață?”

sâmbătă, 18 septembrie 2010

paralelă

Care crezi că ar fi reacţia unui condamnat la moarte, închis de multă vreme într-o închisoare în care îşi aşteaptă executarea pedepsei, la aflarea veştii că autorităţile i-au acordat graţierea la puţin timp după rostirea sentinţei?

vineri, 17 septembrie 2010

aliniere

J. de La Bruyere:


„Mai adesea lăudăm ceea ce este lăudat, decât ceea ce este de lăudat.”

joi, 16 septembrie 2010

schimburi link

lesne de înțeles că nu orice schimb și nu oricare link. dar merită să încerci:)

cu prietenie, pentru cei care vor o lume mai bună!

miercuri, 15 septembrie 2010

Despre Ioan, botezatul

Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9, vers.27)

    De unde vin întrebările? Mă refer aici la întrebările care o dată ridicate în viaţa ta,  se transformă în adevărate „locuri de pelerinaj”, la care simţi că trebuie să te reîntorci din când în când. Uneori ele devin piscuri înalte, iar viaţa ta devine panorama deschisă într-un fel unic înaintea ochilor tăi. Deodată alcătuită firesc, din elemente fireşti, aranajate fireşte, viaţa îţi spune clar: „e în regulă, poţi merge mai departe.” Şi atunci, asemenea drumeţului urmând pentru prima dată un traseu, te ridici înviorat şi aranjându-ţi cu gesturi simple rucsacul pe umeri, porneşti la drum privind însetat depărtările. Întrebările de care vorbesc aici, le-am perceput, nu întotdeauna şi nu dintotdeauna, ca pe modalităţi prin care Dumnezeu aranjează practic cadrul întâlnirilor Lui cu mine. Poţi fugi de aceste întâlniri, te poţi preface că nu ai auzit nimic, că nu ştii despre ce e vorba... Cât de uşor e, citind versetul redat la început (Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer) să începi a aluneca pe panta generalizării: da, omul... Dacă citim contextul în care Ioan, zis Botezătorul, face această afirmaţie, o să vedem că ea face parte din răspunsul dat la întrebarea: „Cine eşti Tu şi care e rolul tău în relaţie cu Hristos?” Ucenici lui, cei care au cerut această explicaţie, erau miraţi de atitudinea lui Ioan (uşor de confundat cu neputinţa sau cu dezinteresul) faţă de felul în care se schimbă lucrurile în viaţa lui, după întâlnirea cu Isus. Prin ceea ce spune, Ioan descoperă însă, liniştea sufletească a omului care a înţeles şi a acceptat rolul pe care Dumnezeu i l-a atribuit în planul Său. Omul puternic pe care ni-l imaginăm trăind singur într-o pustietate (frumosă pustietate populată cu îngeri...), omul care spune lucrurilor pe nume, care nu se pleacă înaintea oamenilor, omul care iată, devine din ce în ce mai puţin „important” pentru oameni (de obicei, importanţa omului în faţa oamenilor, se poate explica prin rolul pe care poziţia acestuia o are în „importanţa” oamenilor...). Cuvintele lui Ioan spun simplu: ştiu cine sunt, nimic nu a fost întâmplător în viaţa mea, au fost diferite etape în viaţa mea, fiecare a avut rolul ei, bine gândit de către Dumnezeu, ceea ce înseamnă, nu văd vreun motiv să fie altfel, că viitorul la rândul lui e rânduit de către acelaşi Înţelept Dumnezeu care m-a aduc până aici. În felul în care este ordonat versetul, acel „nu”, ar putea să dea impresia falsă, că deşi omul ar avea pentru el gâânduri mai înalte şi planuri mai bune, limitele sunt stabilite de Cer. Din viaţa lui Ioan şi din moartea Lui, versetul poate fi uşor de înţeles: realitate e aceea care în care se ia în calcul Cerul (din care primeşti), care ia în calcul binele şi răul, care consideră ca făcând parte din această realitate păcatul şi pe satan, imposibilitatea de a face binele fără putere primită de Sus... Restul sunt vise, sunt închipuiri care odată acceptate ca realităţi produc durere reală... La rândul ei această durere naşte întrebări serioase, care din păcate, nu pot fi formulate corect. De asemenea, nu putem vorbi despre ceea ce ne este dat de sus, decât în contextul relaţiei cu Isus (rostul vieţii lui Ioan a fost strâns legat de ceea ce urma să aibă loc în viaţa şi lucrarea lui Isus).
    Ce ai primit până acum din cer? Ai înţeles ce s-a întâmplat cu tine până acum? Sau ai fugit mereu de felul acesta de întrebări? Stai liniştit, oricare ai fi cel care citeşte, acestea sunt întrebările pe care mi le pun mie, în clipa asta, deci nu îţi pierde timul răspunzând la ele. Fiecare om îşi are frumuseţea lui şi felul lui de a fi bun, îşi are viaţa sa, plănuită bine sau rău, îşi are tăcerile sau răspunsurile sale. Şi mai ales, fiecare om are un Dumnezeu, al lui, care i-a dat viaţa, i-a hotărât locul şi timpul venirii pe lume, i-a propus un plan al acestei vieţi, al cărui capăt să fie împlinirea lui ca om şi pentru că uitarea şi teama sunt şi ele omeneşti, i-a pregătit un loc aproape de El, în care să se refugieze oridecâte ori viaţa devine complicată. Asta a spus, în câteva cuvinte, Ioan Botezătorul, cel botezat în ascultare...

marți, 14 septembrie 2010

Expoziţie de ecouri

                 Despre ce vorbesc, în general, creştinii? Aşa e, le place să vorbească despre lucruri reale, despre soluţii reale, despre probleme reale... Dar care e realitatea lor? Îmi imaginez o sală imensă, gazdă de vreo câteva mii de ani, a unei enorme expoziţii de pictură. Sunt prezentate tablouri atingând orice subiect posibil: viaţă, moarte, bucurie, fericire, durere, singurătate, obişnuit, abstract, absurd, limpede, extenuant, prietenie, etc. Este o mişcare continuă de noi veniţi, unii alăturându-se vreunui grup adunat în faţa tablourilor, alţii mai retraşi, privind de departe şi încercând să prindă şi ei câteva frânturi din explicaţiile celor care prezintă. Activitatea ghidului era foarte simplă la început, atunci când s-a deschis expoziţia. El pur şi simplu îi conducea pe oameni în faţa tablourilor, explicând, atunci când era cazul, la fel de pur şi simplu ce conţine şi exprimă fiecare tablou. Să luăm spre exemplu subiectul „viaţă”: „un tablou mare, luminos, transmiţând în acelaşi timp căldură şi linişte, dar şi prezenţa a ceva straniu, imposibil de identificat, a unui rău gata oricând să se dezlănţuie... Era mult albastru, atît de mult, încât puteai spune cu siguranţă că asta e culoarea preferată a celui care a pictat această minunăţie, un alb pur, transmiţând ideea biruinţei străbătea de la un capăt la altul pânza, înăbuşind urletul de neputinţă al culorii negre bătând în retragere... Forme încărcând atmosfera de simţăminte şi gânduri, combinaţii de culori dând impresia unor porţi care se deschid sau închid la primul contact cu privirea, apoi purtarea aceasta printr-un prezent, o stare imposibil de imobilizat în legătura aceea dintre tablou şi cel ce priveşte, totul purtând spre un viitor a cărui realitate era exprimată de culoarea roşu sângeriu a unui sigiliu...” Dialogurile dintre vizitatori şi prezentatorii acestei expoziţii erau de obicei liniştite, majoritatea celor veniţi având siguranţa competenţei gazdelor, la prea puţine întrebări, cei care prezentau trebuind să îşi întărească răspunsul printr-un: „sunt sigur de asta, exact aşa mi-a explicat Maestrul, am fost de faţă când a lucrat la realizarea lui”. În rest, claritatea explicaţiilor, siguranţa şi felul în care prezentau tablourile, aduceau mulţumire şi încântare privitorilor. Cei care reveneau des, devenind îndrăgostiţi de tablouri şi de Autorul lor, la un moment dat trăiau surpiza schimbării din simpli vizitatori în oameni de-ai Casei. Şi numărul lor nu era unul oarecare... Cu timpul, însă, lucrurile s-au schimbat. Prezentatorii, care prin dragostea faţă de Pictor şi vizitatori şi-au transformat ocupaţia în artă, au îmbătrânit, retrăgându-se încet şi devenind fiecare câte un mic detaliu al vreunuia dintre tablouri: „linişte”, „zâmbet”, „atingere prietenească”, „odihnă”... Cei care le-au urmat, au încercat o vreme să se lupte ca totul să rămână aşa. Dar vizitele făcute Autorului tablourilor au început să se rărească, fără să înţeleagă cum s-a întâmplat, s-au trezit foarte îngrijoraţi de siguranţa tablourilor, de atmosfera din galeria de artă, de ţinuta lor (cu timpul, chiar „ţinuta” vizitatorilor a devenint obligatorie)... Explicaţiile lor referitoare la temele abordate de Pictor au devenit tot mai „diluate”(am aflat şi eu de la cei care la rândul lor au aflat de la Maestru...). Cei care au studiat cauzele celor întâmplate şi au încercat să dea un semnal de alarmă, au fost repede îndepărtaţi (din cauza lipsei de tact de care au dat dovadă, din cauza răutăţii celorlalşi sau din amândouă motive), fiindcă produceau panică şi asta nu aducea nici un bine personalului sau musafirilor. Cu toate astea, cei cu adevărat interesaţi de rostul şi mesajul galeriei, odată ajunşi în faţa vreunui tablou trăiau experienţa unei înţelegeri tainice, speciale, era ca şi când Maestrul însuşi era acolo prezentându-şi opera... Apoi lucrurile au luat o întorsătură şi mai ciudată. Considerate a fi prea valoroase pentru a fi expuse publicului larg, tablourile au fost mutate în camere speciale la care aveau acces doar prezentatorii şi uneori familiile şi prietenii acestora. În ultimul timp, chiar uşile acestor camere fiind prea rar deschise, cheile unora probabil rătăcindu-se prin nu se mai ştie ale cui buzunare. Dar nu era ceva de dorit să fii unul din prezentatori. Feţele lor purtau nefericirea de care le era bolnav sufletul... S-au împărţit chiar în diferite grupuri, socotind că fiecare deţine o mai mare autoritate în a reprezenta pe Maestru. În locul minunatelor picturi, în dreptul locului în care atârnau cândva acestea, au fost aşezate cărţi, casete, cd-uri, (păreri ale unor mai mult sau mai puţin cunoscători), copii palide ale adevăratelor tablouri, menite a explica celor noi veniţi mesajul transmis de Autor prin creeaţiile astăzi invizibile. Când se solicita vreo explicaţie, răspunsurile prea rar mulţumeau. Nesiguranţa, uneori aroganţa şi lipsa simpatiei faţă de vizitatori au făcut ca numărul acestora din urmă să scadă, insatisfacţia şi neînţelegerea transformându-se în ură sau dispreţ faţă de Cel care a rânduit totul... Dorinţa unora de a cunoaşte opera Pictorului, s-a transformat  în curiozitatea de a studia fenomenul social în plină desfăşurare, în cadrul expoziţiei.
                  De la ceea ce „am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mâinile noastre” şi până la nesiguranţa unei „posibile variante”, de la „adevăr vă spun vouă astăzi”, la „asta e părerea mea”, drumul nu a fost foarte lung. Şi iată-ne aici, slabe ecouri ale ecourilor înaintaşilor noştri. Nu toţi au fost şi nu toţi sunt la fel. Cine nu se simte „atins” de subiect, poate să treacă liniştit mai departe. Soluţia pentru cei avizaţi de subiect? Întoarcerea la cel care este Autor şi deţinător al explicaţiilor de care lumea are astăzi nevoie, redescoperirea cheilor şi a camerelor, repunerea în ordine a tablourilor şi cât mai grabnica redeschidere largă a uşilor pentru toţi oamenii. Coste cât ar costa...     

ne-răspuns



„Cât de Sus e Cerul, cât de jos e Pământul?”

vineri, 10 septembrie 2010

inocență

liber fiind
omul bun scrie despre ploaie

scrie altfel decât omenirea

el nu știe să urască asfaltul
țigla frunzele
și nici măcar umerii trecătorului
pe care mor picăturile

prin ferestre
norii caută privirea omului bun
îi luminează noaptea cu fulgere
îl imploră prin tunete dureroase
adânci

săruturi imperfecte pe frunțile copiilor
știai că bunătatea nu are lacrimi
mâna albă a soției
deși bunătatea e ancorată în suferință

umbra omului bun
pansează  rănile vechiului parc
locuri din care copacii au fost smulși precum tumorile

de ce m-ai chemat

întrebarea ocolește orașul
bate la uși
în tablele geamurilor
dezlipindu-se din strânsoarea pumnului
degetele tremurânde arată
spre asfalt spre țiglă
spre frunze
spre umerii omului bun

joi, 9 septembrie 2010

Doamne, dacă-mi eşti prieten





Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

                         autor: Spiridon Popescu

Extensie



„Câți din cei care scormonesc cu răutate în trecutul oamenilor, 
văd o omidă atunci când privesc un fluture?”

miercuri, 8 septembrie 2010

Fiecare zi

                  De acolo Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine”. Omul acela s-a sculat şi a mers după El. (Evanghelia după Matei, capitolul 9, versetul 9)

                  Nu ştiu cum a dormit acest Matei, în noaptea dinaintea chemării lui Isus. Şi nu ştiu care au fost gândurile lui în acea dimineaţă. Să fi fost o noapte obişnuită urmată de o dimineaţă oarecare? Ce ştiu, e că acest Matei, în ziua în care a fost chemat de Isus pentru a deveni ucenicul Său, era la locul lui muncă. Era un vameş oarecare, deşi avea ceva special: era pregătit pentru ucenicie. Ce înseamnă pregătirea pentru ucenicie în ziua de azi? Cred că o mare parte din oameni, ar da mult şi bine doar pentru a întâlni şi a rămâne câteva clipe alături de „idolii” lor. Şi asta chiar dacă idolii cu pricina strălucesc în domeniul care pentru persoanele respective e o „simplă” pasiune: sport, muzică, film, etc. Care ar fi preţul pe care ar fi de acord să îl plătească pentru a trăi alături de aceste personaje, câteva zile, luni sau ani? Pentru vremea în care trăia Matei, vameşul, pasiunile era altele. Industria „petrecerii timpului liber” nu era deloc avansată. Pentru Matei, cred eu, trăirea cu adevărat a vieţii a devenit o pasiune. A lua lucrurile în serios, a iubi oamenii, a se purta ca şi când Isus ar fi alături de El tot timpul, erau pentru el obiceiuri cultivate zi de zi. Ceea ce alţii găseau interesant şi adevărat în lecturile sau discuţiile lor, pentru Matei devenea ocazie de perfecţionare. În acelaşi timp, era „obligat” să exerseze bunătatea, iertarea, mila, toatea astea în timp ce lucra la... vamă. Cred că a reuşit să le împace pe toate, odată ce Isus la găsit acolo. Astăzi e una din zilele acelea pe care Dumnezeu ţi le-a oferit pentru a te îndrăgosti de viaţă, pentru a deveni pasionat de ea. Dincolo de toţi acei „trebuie”, care nu obosesc să îţi consume ce ai mai sfânt şi frumos în tine, acel „Vino după Mine!” a lui Isus, e singurul „trebuie” care merită ascultat. Lumea asta e plină de „Vino după Mine!”: de la reclamele ale căror personaje spun asta, până la omul care îţi cere ascultare, indiferent de domeniu. Diferenţa e că Isus îţi cere să Îl urmezi, într-un domeniu în care toate se cântăresc pe altfel de cântar: viaţa. Cât de simplu se scrie în Carte despre această fericită „păţanie” a lui Matei: Omul acela s-a sculat şi a mers după El. Fără întrebări, comentarii şi mai ales teamă? De fapt, Matei nu şi-a început ucenicia în acea zi. El era ucenic de multă vreme. Acum doar începea pentru el o altă etapă a uceniciei.De fiecare dată, în trecutul său, când era chemat să facă o faptă bună, să ajute pe cineva sau pur şi simplu să îndrepte cuiva privirea spre Cer, Matei nu făcea altceva decât să urmeze pe Isus. Îndemnul de a face binele, nu vine din inima noastră rea. De fiecare dată e un „Vino după Mine!”. Matei era obişnuit cu asemenea chemări. De aceea, „pur şi simplu” s-a sculat şi a mers după Cel care de multă vreme era Modelul şi Însoţitorul său în tot ceea ce făcea. Astăzi e doar o altă zi de „antrenament”. Astăzi poate fi greu. Dar dacă o singură dată ai ascultat chemarea, vei înţelege că fiecare zi petrecută departe de El, e o zi pierdută. Şi care poate fi câştigul unei zile pierdute?!

mica metodă



 „Cât din ceea ce numeşti tu adevăr crezi că s-ar schimba după o discuţie cu Dumnezeu? ”

marți, 7 septembrie 2010

Din copilăriile unui om mare

                 Prin credință Avram, când a fost chemat să plece în locul pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. (Epistola către evrei, capitolul 11, versetul 8)

                 De ce Dumnezeu nu ne spune nouă, oamenilor, TOTUL? De ce ne-a lăsat ca suport pe drumul către Cer, credința, înaintea cunoștinței? Nu e greșit ca oamenii să pună astfel de întrebări. Dimpotrivă! Îndrăzneala nu este același lucru cu încumetarea. Limita dintre cele două este bunul simț. Dumnezeu a ales o cale simplă pentru călăuzirea oamenilor. Doar că pornind în înțelegerea lucrurilor de la întrebările de mai sus, acceptăm de la început ca fiind reală opoziția dintre cunoștință și credință. În această ecuație însă (fără să își dea seama?), omul amestecă câteva ingrediente care nu prea au legătură nici cu bunul simț, nici cu logica și nici cu luciditatea (mai degrabă cu sinceritatea, în unele cazuri): incapacitate, orgoliu, încăpățânare oarbă și posibil să mai fie și altele, având în vedere „natura” și categoriile căror aparțin cele trei. La fel ca în educarea copiilor (copiilor normali de către părinți normali), alegerea modelului educațional nu se face după criterii subiective, cum ar fi cheful părinților la ora 13, culoarea părului copilului sau rasa câinelui care latră în curtea vecinilor. Alegerea aceasta se face (dincolo de specificul cultural) în funcție de percepția realității și de eficiență. Percepția realității dictează „nivelul” de luciditate și acuratețea logicii, dar și folosirea ultimelor „descoperiri” în domeniu, iar în eficiența modelului se regăsește pur și simplu elementul dragoste. Practic, pentru o minte și o inimă (în sensul de centru al sentimentelor) soluțiile se impun. La fel cu acest model educațional. Având în vedere datele problemei și parcurgând corect pașii în rezolvarea acestei probleme, putem spune că soluția ni se impune. Astfel, în educarea copiilor, cunoștința și credința merg împreună, sunt de aceeași parte. Nu e normal ca un copil să își asculte părintele doar atunci când înțelege perfect de ce acesta a luat o anumită hotărâre. Discutăm aici de situația în care părintele e în „ordine”, adică e așa cum trebuie să fie un părinte. Chiar și atunci când cererea acestuia e una de neînțeles, ar fi corect din partea copilului, să asculte. Care să fie motivul ascultării în acest caz? Credința că părintele știe ce face sau cunoștința care explică situația? Putem vorbi și de cunoștință, dar în alt sens și anume, cel legat de cunoașterea unei persoane din acțiunile sale (autoritatea, în cazul nostru construită pe bunătate, dragoste, înțelepciune). Așa putem spune că un copil își ascultă părintele, fără să înțeleagă motivul luării unei decizii, dar cunoscându-și părintele și având încredere în el. Cam asta se întâmplă între creștin și Dumnezeu. Bineînțeles putem contesta alăturarea celor două situații: dar suferința din lume, răutatea, nesiguranța și toate ciudățeniile în prezența cărora trăim sub privirea unui Părinte Atotputernic?! În exemplul familiei descris ceva mai înainte, am putea introduce un nou element: pe lângă copilul bun, existența unuia care a luat-o razna (nu am spus rebel, tocmai pentru că eu însumi sunt înclinat spre... „rebeliune”, în sensul răsturnării valorilor false și ale tuturor îngrădirilor libertății, indiferent de „inovatorul” acestor îngrădiri). În acest caz, normalul s-a cam dus. Dar asta nu înseamnă că acel copil care este ok, nu va mai asculta de părintele său, având motiv neascultarea celuilalt. Considerând familia ca fiind una normală, relațiile dintre membrii familiei sunt „dictate” de dragoste. Nimeni nu vrea răul celui care greșeșește, deși atitudinea lui determină manifestări oarecum anormale ale dragostei. Până la urmă nici închisoarea nu e o manifestare a urii față de individ, atunci când prin acest mijloc se împiedică acțiunile antisociale. Dacă un copil nu mai vrea să asculte, nu înseamnă că dragostei părintelui față de acesta încetează. Ceea ce se întâmplă în lume, e chiar existența acestor două feluri de manifestări față de Dumnezeu. Și în această situație de neînțeles, atât pentru cei care vor să asculte de Dumnezeu, cât și pentru cei care nu mai vor să asculte, Dumnezeu are o singură soluție: încredere în iubirea și înțelepciunea Sa, bazată pe o cunoștință a persoanei Sale, dobândită din experiența vieții de până acum. Continuarea suferinței și răului în lume, nu se traduce prin acceptarea lor de către un Dumnezeu indiferent față de oameni, ci dimpotrivă, prin așteptarea și răbdarea lui față de oamenii care greșesc în judecarea Lui (părintele nu se grăbește să excludă din familie pe copilul neascultător. Faptul că acesta e COPILUL LUI, e o explicație suficientă). Știu, orgoliul spune „vreau să știu totul, nu suport să fiu tratat ca unul incapabil să înțeleagă”, deși în viața și în sistemul său de explicare a vieții sunt câteva necunoscute în dreptul cărora a înțeles doar că așa vor rămâne până la capăt, iar încăpățânarea zice „ei și ce dacă doare, voi încerca din nou, folosind aceeași metodă...”. Faptul că în lume sunt oameni netunși (vorbesc de cei care chiar au nevoie de această operațiune), nu poate contesta existența frizeriilor. Problema e undeva între ființa omului și reprezentarea frizeriei în mintea acestuia. Avram a ales să plece fără să știe unde (era de ajuns să știe cine este Cel care îl conduce) și acesta poate fi un răspuns clar la întrebarea: „se poate să trăiești prin credință?” Nu e vorba doar de un Avram decupat dintr-o Carte veche, e vorba despre toți cei care au reușit, iar numărul lor, cred eu, e suficient de mare ca să te ajute să crezi. Și chiar dacă nu ar fi fost nici un om a cărui viață să spună că se poate, asta nu ar putea contrazice Cuvântul Lui. Copilul nu are nevoie de multe cuvinte ca să înțeleagă. E suficient ca să-și privească în ochi Tatăl și totul devine... încredere.