vineri, 14 noiembrie 2014

omului, pentru a nu înțelege prea târziu






Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. (Ioan 3:27) 

home sweet sweet chocolate

ok. să zicem că ne-am întors acasă. la urma urmei ar fi păcat să mă joc de-a fiul cel mare când pot fi cu de-adevăratelea cel care se întoarce acasă:) neața!

miercuri, 19 martie 2014

schimbare!

m-am mutat:

http://ombun.net/

deocamdată fără arhivă. toate la timpul lor. mulțam pentru trecere, citire, comentarii, susținere de orice fel!

vă aștept pe pagina nouă! Cele bune!

duminică, 16 martie 2014

Simple mirări

„În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult. Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnului, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!” Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui.” (Evanghelia după Luca, cap.7, vers.11-15)

Acel „Nu plânge!”, la prima vedere, e de un absurd fără margini! De ce nu a mers Isus direct la raclă pentru a-l trezi din moarte pe tânăr? Nu asta avea nevoie femeia? Și mai apoi, nu avea motiv să plângă? Avea toate motivele din lume! Din Cer, însă, nu avea niciun motiv... În curând avea să se „întâmple” minunea. Creștinii frumos organizați, având imagea unui Dumnezeu al ordinii, deci al calculelor precise și reci, ar putea răspunde că acesta a fost planul lui Dumnezeu, că așa cum s-a întâmplat cu Iov și cu Lazăr, totul a fost aranjat pentru ca Dumnezeu să fie lăudat pentru mila Lui... Sună puțin ciudat versiunea asta? Cu siguranță! Dumnezeu ia viața unui om, pentru ca apoi să Îl învieze în văzul semenilor lui pentru a da o lecție. 

Nu. Cred că suferința din această familie, sfârșită în ce îl privește pe tânăr prin moarte și crescută, în ce o privește pe văduvă până la cer, prin aceeași moarte, nu a fost altceva decât mersul normal al lucrurilor într-o lume gri, cum e aceasta în care trăim fără să o înțelegem. Ce a fost străin mersului lucrurilor din această lume, a fost intervenția lui Dumnezeu. Motivul? Moartea fiului lăsa în urmă un alt mort, condamnat la viață. Viața femeii s-a sfârșit odată cu moartea fiului ei. Doar că, românește spus, ea „mai avea zile”. Această situație era dincolo de ceea ce putea fi purtat de un om și dincolo de ceea ce putea fi „îndurat” de Isus.

În ce privește „Nu plânge!” spus de Isus – femeia trebuia să înțeleagă că minunea a fost făcută pentru ea. A fost o explicație extrem de scurtă... Învierea fără această explicație ar fi adus probabil o nesiguranță la fel de întunecată ca și moartea, în viața acestei mame. De ce nu a intervenit Dumnezeu la început, înainte să moară tânărul, ocolindu-se astfel disperarea și suferința? E o capcană în care refuz să cad. Aceea de a pune pe buzele femeii întrebări pe care sufletul și mintea ei nu le-au pus.

Uneori tăcerea lui Dumnezeu nu e altceva decât zgomotul lumii în timpanele noastre... 

vineri, 14 martie 2014

Neputința



Nu știu dacă am înțeles vreodată plânsul lui Isus. Isus plângea. O fi pus și El întrebarea „De ce, Tată, dacă ești atotputernic, nu oprești nenorocirea și suferința?” Nu știu dacă Isus știa exact planul lui Dumnezeu, dacă pășea cu încredere tot timpul, fără să îi bată inima ceva mai tare atunci când se întâmplau lucruri ciudate în jurul lui, dacă a fost vreodată surprins de hotărârea lui Dumnezeu luată în dreptul Lui sau a apropiaților Lui... Oare s-a retras undeva singur o vreme când Ioan Botezătorul a fost ucis?... Sau tocmai la asta foloseau nopțile nedormite, diminețile în care roua cădea peste trupul lui obosit?... Scriptura ne spune că nu a fost unul din oamenii aceia luminoși, cu obrajii plesnind de sănătate, veșnic exuberant, că era obișnuit cu suferința, că a fost desăvârșit prin suferință... Nu știu, uite, ăsta de acum e unul din momentele în care îmi dau seama că nu știu nimic, nimic, nimic! Și Îl rog pe Dumnezeu să o ia cu mine de la capăt, să mă învețe iar „alfabetul” ca pe un copil greu de cap și de suflet ce sunt!